29 decembrie 2013

Iela, o iubire ideala ( partea II )


            Nici cea de-a doua chemate nu rezona in mintea tulbure ce-si pierdu stabilitatea logica. Imagini alterate de frica luau fiinta, numarand posibilitati mai imposibile decat imposibilul ce se petrece in jur. Negare si fuga, se oprii intr-un final la o concluzie, sperand, ca atunci cand se va simti in siguranta ar putea intelege sau uita. Renunta a mai privi, intorcandu-se in maini cu fata spre pamant si derapand de cateva ori cu varful pantofilor scumpi, ridicandu-se astfel intr-un sprint demn de un atlet. Nu privi in urma, nici inainte, ci doar la nivelul solului evitand astfel copaci crescuti aleatoriu.
            Gandurile se rezumau la o singura idee „alearga”, de altfel simtea urmarirea ochilor unui pradator insetat si mai puternic. Dar adevaratul atacator aparu fara stire acolo unde nu se astepta. Se izbi puternic de ceva moale si paros,  ricosind ca o cazatura de la un mentru pe spate incat pentru o secunda nu mai realiza unde este susul si josul. Odata redobandita aceasta abilitate, deschise incet ochii. Racni, in doua piciore, un urs brun ce il privea fix in ochii, dominandu-l. Se pregatea, nepunticios, sa-si i-a adio de la viata, in secunda cand animalul lasa sa cada in patru labe indepartandu-se. Doar atunci isi simti sangele fierband in obraj, traspiratia rece si mirosul dulceag al acesteia care iesea prin deschizatura camasi. Se mai simtea si epuizat, alegand sa ramana acolo o perioada pana ce reusea sa se linisteasca. Pe langa nas, o frunza plutea jucausi, lovinduse de celelalte. Adormi...
            In somnul adanc, inca vedea padurea, ceata cereasca si frunzele care dansau incat negarea minti aducea ultimile trairi in fascinatia unui vis colorat. Simti, pe fata, atingeri usoare, degete fine se plimbau delicat in jurul conturuilor fetei. Se vedea in urma cu multe luni, dimineata in patul sau urioasi, trezit de iubita pe care nu o mai mare. Sperand ca tot ce s-a intamplat de atunci, a fost doar un cosmar pierdut, deschise ochii. O femeie tanara era asezata langa el, magaindu-i fata racita. Ochii de un albastru adanc, oferau o privire calda, inteligenta. Buzele, nu prea subtiri, erau arcuite intr-un zambet placut. Forma fetei dezvaluiau varsta tanara, iar hainele erau pe cat de normale, in acest loc, pe atat de stilate. Conturul corpului, pe cat isi putea da seama, erau identice cu umbra din ceata, uimit fiind atunci cand aceasta vorbi:
            Unde ai vrut sa fugi? Hai, vino! Nu vei regata, oferindu-i mana spre al ajuta sa se ridice.
            O privi complexat, fara a intelege, fara a putea raspunde. Era doar de un calm terifiant ce anunta o nebunie subtila.
            Ceea ce cauti, vei gasi venind cu mine.
            Raspun-se doar cu o incruntare, a fetei, intrebatoare. Cine era aceasta femeie de stie ce cauta, cand nici el nu stie cu exacititate. Dar nu apuca sa deschisa gura, spre a lega cateva cuvinte dintr-o mare confuza de idei ciobite, ca atunci cand femeie il prinse de mana, simtindu-i delicatetea, se inmuie definitiv. Cea de-a treia chemare ii castigase, in defenitiv, nu increderea ci infrangerea puteri de decizie, devenit doar o papusa vie.
            Staina ce-i devenise stapana, urca deja pe munte precum o crapioara, cunoscand drumul prin sutele de trunchiuri ce i se pareau identici, iar ceata nu lasa vreun alt mod de orientare. Pe masura ce urcau pe panta din ce in ce mai abrupta, ramanea in urma, simtind cum picioarele obosite nu mai fac fata, atunci se intorcea spre el, zambind si incuranjandu-l cu privirea. Padurea de stejari ramasese in urma, brazii grosi strapungeau ceata care isi pastra inaltimea fata de sol.
            Rasufla usurat, masandu-si picioarele epuizate cand ajunsera pe un micut platou. Aici nu mai era aceasi lumina alba si nici ceata, nici frunze plutitoare. O oaza a normalitati intr-un infern mistic. Sus pe cer, miloane de stele mai vizibile, pentru el, ca niciodata. O luna imensa plutea deasupra, imprastiid lumina unei nopti de vara. Respiratia isi relua cursul normal, cand auzi duzini de voci, discutand se pare pe diferite subiecte, de la moda pana la economie. Rasufla usurat,  vazandu-se printe oameni.
            Platoul se afla undeva, pe la jumatatea muntelui, formata din stanca tare, incat in mijloc nu crescusera niciun brad, spatiul fiind delimitat astfel de pietre aduse de mana omului, formand un cerc perfect cu cinci stalpuri scunzi la egala distanta intre ele. In centru, un urias foc de tabara incepea sa arda. Un barbat carunt si barba lunga, ajutat de o creanga curatata, avea grija ca focul sa arda corect. In jur, pe putin, 30 de persoane discutau unii cu altii, parand a-si omora timpul in asteptarea a unui lucru nestiut de pictor.
            Ajugand printre ei, se intreba ce cauta acesti oameni aici, cine sunt. Trecand printre ei vazu un tanar ciufulit si neingrijit in hainele sale ieftine si decolorate de prea multe spalari, dupa un om gras cu ultimul Rolex editie limitata aparut. Analizandu-i, o pierdu din ochii pe tanara, simtindu-se din nou pierdut, de asta data printre oameni. Ramase acolo, in picioare, asteptad sa se intample ceva, simtindu-se iar copilul de 16 ani incapabil sa socializeze, multuminduse doar ascultandu-i si privindu-i pe ceilalti.
            Cum iti mai merg experimentele? Interveni omul gras in discutia tanarului cu femeia palida de alaturi.
            Rezultatele vor veni curand, verific mai intai mai multe aspecte, aspunse tanarul dintr-o data insufletit, scarpinandusi ceafa incalcita.
—Asta daca nu-si va epuiza toata averea, chicoti femeie palida.
—Macar asta sa fie problema, dezaproba barbatul gras.
Acesta paru ca mai vrea sa spuna ceva, insa toti cei prezenti isi interupsera discutiile. Se facu liniste. Se mai auzea decat vantul suierand, amintindu-i pictorului ca este subtire imbracat. Focul se inalta pana sus pe cer, imprastiid valuri de caldura si lumina. Se oprii in fata, o femeie cu parul alb, imbracata intr-un voal alb, luminos, ridica in mana drepta o sticla de vin deja desfacuta, punand:
—Fie ca in aceasta seara sa va gasiti ispiratia si raspunsurile de care aveti nevoie. Bucurati-va, dragi mei, de aceasta noapte si primiti puterea divina a creatorului.
Lasa sticla la gura, luind o gura dintr-un vin rosu ce nu  parea pea scump, apoi pasa sticla celei mai apropiate persoana, repetand si aceasta ritualul, pasandu-se astfel, sticla, de la o persoana la alta. Cand aceasta se termina, fu inlocuita rapid cu o alta si tot asa. Pana ca sa-i vina si lui randul, barbatul gras il prinse de umar si ii sopti la ureche:
—Este prima data nu?, lasandu-i timp cat sa dea din cap aprobator. Vino cu mine, centrul trebuie lasat femeilor.
Abia atunci observa ca barbati se strangeau la marginea cercului, asezandu-se pe jos. Era condus de aceasi teama traita in padure, cand omul gras il condusese in fara cercului de pietre si il invita sa se aseze langa el. Simti stanca rece, cand isi gasi un loc, sigur avea sa raceasca. Chiar atunci o mana din neant ii intinse o sticla de vin ieftin, omul gras ii facu semn cu mana sa bea, primind-o apoi, multumid cu o plecaciune simpla a capului, cand termina de baut. Sangele pictorului se incalzi rapid sub influenta alcolului, relaxandu-si privirea asupra femeilor care formau un al doilea cerc, in picioare, privind spre flacari.

Raspunsuri nu veneau, intrebarile nu se mai puneau. O stare latenta in care mintea linistita alerga de la un subiect la altul, neprotestand. Primea sticla, o ducea la gura, apoi o ofera mai departe. Niciodata nu era aceasi sticla, se goleau, trecand pe la toti, apoi inlocuita cu o alta, aleasa aleatoriu. Acelasi lucru il faceau si femeile, desi se roteau acum, in jurul focului ce pulsa puternic.

va urma...

26 decembrie 2013

Iela, o iubire ideala ( partea I )

Mergea pe unde isi gaseau picioarele cale, in padurea sacatuita de frunze vii. In sus pe cer, soarele isi oferea locul nenumaratelor stele si a unui mare astru luminos. O luna plina. Gandurile inca rumegau cele petecute cu cateva ore inainte. Plin de furie fata de site, dispret fata de propia arta, ura pentru oameni ce-l inconjurau isi incediase tablourile, propria manifestare a unei fiitei degradanda, in mijlocul atelierului. Flacarile flamande cuprindetau tot, el doar privea fara nici o expresie, rece si inuman. Inca mai tinea in mana sticla goala de whisky scump primit in noaptea decernari unui premiu artistic. Nu-l bause, desi pastrat pentru o ocazie speciala, si-a gasit suprema utilitate ca si combustibil in distrugerea a greseli naturi a ceea ce devenise.
            Isi aminti rusinat de femeia, straina pe atunci, ii oferise toata iubirea si sustinerea in visul sau. Ramand singura, cand el devenise deja faimos si bogat, veni in enormul sau palat medieval in a avea grija de treburile casei. Chiar si in ziua accea, se afisa in fata usi grele de lemn masiv, imediat ce frumul gros iesea greu pe fereastra. Era singura fiinta din casa,  restul slujnicilor fusera concediati in depresia sa spontana, fara a-si lipi gandul de femeia batrana, acum, care urma sa le faca pe toate. O transformase, fara voie, in sclava datorita bunatati sale. Dispretul de sine crestea acum, realizand ce omise atunci. Imaginea unei violente salbatice ii fulgera dureros inima. Statea acolo in fata usii deschise, panicata vizibil de imposibilitatea de a intelege ce vede. Cum flacarile amenintau sa-l cuprinda, aceea fiinta dintr-o bucata il prinse de mijloc si incerca sa-l traga afara. Privirea sa din aceea moment, o simti indurerat, plina de o ura groteasca. Stia ce urma, se oprii din mersul aleatoriu, ca sa urmareasca crengile unui arbore batran, o mica pauza cat sa-si linisteasca mintea zbuciumata.
            Isi impinsese bunul samaritean, toata forta intr-o palma cu tinta precisa pe obrazul femei. Aceasta speriata il lasa, cautand probabil dupa ajutoare. Nu stia sigur. Nu o mai vazu, fu scos din camera de pompieri care stinsesera focul. Cu greu digera aceste ganduri, cu atat mai greu ii va fi sa se afisese in fata dansei cu scuze si rugaminti de iertare. Se simtea un monstru, ce avusese in plan sa-si distruga toate realizarile, parese, necuvenite dupa recenta mentalitate. Ura si dispretul cresteau pe masura ce-si vedea creatiile slabe, conduse de oameni falsi, pentru un public prost. Ultimile tablouri reprezentasera clacarea, reprezentati banale ale unui om fad ce si-a vandud sufletul.
            Simti cum vantul trece prin haina subtire de piele maronie. Fiecare muschi tremura in incercarea de a incalzi mai bine sangele. Realiza subit ca, pe langa frig, se lasase intunericul. Delira, prin parti ale paduri pe care nu le cunostea, de cateva ore. Ceasul de la mana lipsea, iar telefonul era probabil aruncat prin masina. Pe langa faptul ca nu stia cat timp trecuse, nu era nimeni care sa-l caute, sa se ingrijoreze de lipsa lui tarzie. Abia ziua urmatoare, padurari vor gasi dimineata, cand vor iesi din post, o singura masina civila parcata in lunga parcare si vor da alarma. Va trebui sa reziste, pana atunci... cate ore?
            O senzatie a nesigurantei si teama se nasteau subtil din adancurile sufletului sau pana il cucerira cu desarvarsire. Gandurile sale anterioare ruinate de cercetari alerte in memorie. Pericolele erau multe, animale salbatice, capcanele braconierilor, le-ar putea feri, dar cum avea sa supravietuiasca pana a doua zi cand ar putea fi gasit? Putea, oare, sa se intoarca sau sa caute o cabana a padurarilo? Apropiindu-se de un luminisi, incerca sa priveasca cerul spre a-si alege o directie. O ceata ce inca se aduna, acopereau majoritatea stelelor, devenindu-i imposibil sa-si regaseasca un simt al directiei. Inima incepu sa-i loveasca coastele. Apoi, ca o usurare de moment, se gandi sa se ghideze in functie de muntele peste care padurea urca mareata cu brazi solizi. Se intoarse spre directia ce parea a fi cea dinspre care a venit. Niciun munte, doar ceata. Isi mari aria, stanga-dreapta, doar ceata. Se bloca, cand se intoarse in direcia opusa si vazu muntele atat de aproape, incat ar fi putut numara brazi. Calcule obscure avu rezultatul ca mersese undeva intre 20 si 30 de km, timp probabil patru-cinci ore. Se ratacise.
            Agitat, isi forta mintea in a-si aminti cate cotituri luase si cam pe la ce distante. Neinchipuidu-si niciodata ca ar fi putut ajunge atat de indepartat de zona turistica a paduri. Insa toate imaginile care i se oferau erau despre aceasi copaci dezveliti, pentru el fiind aceasi ca si cei care se pierdeau incet in ceata. Cazu in genunchi, cateva frunze uscate se salvara plutind cativa centrimentri mai departe de genunchii sai. Era incapabil sa mai i-a o decizie. Frigul ii racise si ultimile fracmente din suflet, mintea amorti.
            Ceata se aduna, ingrosandu-se la nivelul crengilor precum un covor pufos si opac. O clipa de intuneric total, apoi incepu a filtra lumina de la luna, devenind ea insasi un nou astru, imprastiind o lumina alba placuta, prin care toate deveneau mai stralucitoare. Pictorul, trezist in simtiri de o zi in acea noapte, crezu ca adormise suficient pana la zori. In loc de asta, vazu imaginea ce ii era greu a da crezare. Trunchiurile drepte si groase de stejar urcau din pamantul acoperit de frunze uscate pana aproape de patura cerestra, unde crengile se desparteau fiecare in calea sa prin patura. Curenti de de aer, treceau aleatoriu, printre crengi facandule sa le urmeze cursul, trosnind intr-o armonie vizibila. Sunetele formau o molodie ce avea darul de al linisti, desi il speria fiecare secunda in care nu se trezea dintr-un vis imposibil.
            Lasa corpul incordat sa cada, in continuare, in maini. Incerca sa gandeasca, dar atentia ii fu atrasa de o senzatie si mai imposibila. Melodia naturi misterioase, era acompaniata de o voce, vag auzita, in acelasi ritm usor apasat. O tanara canta probabil, in indepartati. Ideea de a o cauta se sfarsi printr-o retragere in singuratate si ratacire. Analiza situatia, privind spre covorul de frunze de pe jos, singurele normale de pana atunci, acum sari in picioare cand realiza ca, una cate una, se ridica, intr-o plutire siguratica, pana la nivelul genunchilor sai. Trai in aceea clipa, o crunta asteptare in a se trezi dintr-un vis prea real.
            Vino! Vino aici!
            Auzi o soapta delicata, dar perceputa mai tare decat cel mai puternic strigat. Rostise cuvintele, aceasi voce placuta, ce mai devreme fredona impreuna cu natura. Pictorul confuz nu resimti asemanarea, privi doar in directia dinspre care se auzi prima chemare. Departe, fie poate sapte metri, intre arbori, o silueta feminina, conturata frumos tinea o mana ridicata in semn de ajutor. Imaginea ce combina realitatea cu misticul il coplesi, incat pasi micuti in spate, pregatira o cazatura printre frunzele plutitoare, care se agitara ca niste fulgi suflati.

            Vino! Nu-ti fie teama, vino..., se auzi vocea, mai incet, mai aproape.

Va urma...

22 noiembrie 2013

Romania mea: Comerciantii de pe trotuar

            Este una din acele zile reci, vantul suiera prin toate vagaunile, eliberand fiori reci in madularele oamenilor grabiti, obositii. Incetinesc doar cand ajung la adapost, cum ar fi pasajul mizer de la Obor, intariile acoperite lasa doar o fractiune de vand sa-l traverseze printre oameni ce-si odihnesc pasul. Aici un batran cu chipul cald si nasul rosu canta la o mandolina batrana. Are si o carte de muzica spijinita pe o cutie de banane, ornamentata cu un buchet de florii aruncat de vreo floreasa.  Trec oameni, zgarbuliti, ingandurati, prea grabiti sa se opreasca o secunda in fata batranului care incepe sa cante mai nou cu vocea ragusita. Este gratis, defapt este un cadou pentru toti trecatori, dar nimeni nu pare sa-l observe, sa-i omagieze stradania macar printr-o privire fugara. Dar trecatori sunt familarizati prea mult cu peisajul si cu batranul muzician, incat nu devine mai important decat o groapa ocolita zilnic, din instict. Langa, o femeie vinde sosete, manusi groase si lejerie intima. Oameni trec, privesc fugar, stramba din nas si merg mai departe. Cu siguranta nu primeste doar mai multa atentie decat, cat si mai multi bani. Trecatori au mereu nevoie de sosete si prea grabiti pentru a intra in piata de alaturi. Dar niciodata nu au nevoie de acel ceva care sa le incalzeasca inimile mute. In timp ce femeia isi straga marfa, „trei perechi la cinci lei”, bataranu; isi inclina capul de fiecare data un nou trecator se scotoceste in muzunare dupa marunt, aruncandu-l in cutia murdara de margarina.
                Oborul este plin, insa, de acesti „liber profesionisti”. Aici tigani au creat o adevarata piata de totuar. Cum ai iesit din pasaj, o tigana batrana cu doua baticuri grose, stranse bine pe cap, o geaca ce pare in trendul modei si o fusta lunga viu colorata, te intampina cu aceasi replica „Hai sa-ti ghiceasca baba, un leu”. Pe vremuri cereau si mai mult, dar acum se pot rezuma si la o simpla tigare. Atunci cand dau peste un fraier, scot 4-5 cartii de tarot chinuite, restul pachetului fiind probabail la colege. Le scote in evidenta pe fiecare in timp ce repeta mecanic o poezie cu iz ghicitoresc. Te intalnesti apoi cu vanzatoarele de tigarilor de contrabanda, care uneori nu au mai mult de 12 ani, isi striga marfa „tigari, tigari, avem tigari ieftine” oricarui trecator. Uneori cand nasul lor simte o incostienta, lasa din pret pana cand i-au ultimul banut, apoi imediat ce schimbul a fost facut, mimeaza o manica falsa, strgand in soapta „garda-garda” facandu-se nevazute.  Mai tarziu inconstientul va realiza ca a cumparat cartoane in loc de tigari. A doua zi le poate intalni iar, la vanzare. Dar nu-si poate cere bani inapoi, femeile sunt potrejate de de barbatii care isi duc propia afacere. Se plimba in aceasi doi metrii patrati, cu mainile in buzunarele deja pline, opreste cate un trecator cu acelasi tip de replica „telefoane, telefoane baiatu”.
                Astfel oamenii, cumpara, se lasa inselatii sau cel putin isi interup sirul gandurilor pentru cei care seara probabil manaca mai bine. Cumpara telefoane furate pentru ca li s-a furat telefonul. Cumpara tigari mai ieftine si mult mai proaste, fara sa inteleaga ca nu aduce nimic bun propiului trai. Doar batranul din pasaj ramane neobservat, neingaduit.

8 noiembrie 2013

Reflexie

                Un somn lung, atat de lung incat sa uit de o realitate nefavorabila. Trezit fiind, sa imi simt presenta intr-o lume straina. Si acesta este crudul adevar pentru care ma simt fericit. Toate detaliile mi se afiseaza in fata ochilor minti, nu sunt nici bune, nici rele, doar completeaza un tot incomplet pe care il i-au asa cum este, de parca nu mi-ar apartine. Probabil, visand, am trait o alta viata, un drept intr-o alta lume, dar lipsist de binecuvantarea de a mi-o mai aminti. Suficient, insa, de a umple, trecator, uriasul gol din ceea ce sunt in aceasta realitate.
                Aceasta ora din noapte, inchis intr-o camera ahicunoscuta, dar in continuare straina, ceasul indica doua si jumatate. Orasul probabil ca doarme. Cele doua planuri se interpatrund, cel prietenos, dar necunoscut, si cel cunoscut, dar stain. Ce inger a avut bunavointa de a creea un eu complet si de al trezi intr-un infern cotidian. Cu ce fel de mila a fost trimis spre a oferii aceasta randuiala. Lucrurile decurg mai strain decat as fi putut crede. Astfel incat, mi-am petrecut timpul pana la caderea lumini pe pamant, vazand diferite filme. Cel putin fizic. Acum nu-mi mai amintesc nimic. Doar elemente care au reusit intr-un fel sa-mi lase ochii sa privesc prin carpa ce acopera ochii. Aceea carpa nefasta ce poarta insemnul  trufiei umane de a fi rationala si de a se considera mai presus de ceea ce ii reda vitalitatea existentei.
                O linie de ganduri fata de care nu asi fi cutezat sa le dau existenta. La un nivel atat de superior incat nici macar optimismul nu le-ar ingadui posibile. Limita mea a fost demult atinsa, apogeul a existat, scurgandu-se lasa in locdistrugerea treptata. Tocmai de aceea aceasta limita inferioara trebuie depasita in calatoria spre un nou apogeu al unui nivel parca inca inferior fata de acea entitate fata de care ma simt atat de personal, dar care a avut poate bunavointa de a-mi spune atatea cat sa cladeasca in mine o cale alternativa de urmat. Aceste secrete vizibile ce nimeni n-a indraznit sa le ofere. Nimeni nu poate binevoi sa impinga pe altcineva peste limitele acestuia.
                Deja este dimineata, Lumina se strecoara prin draperia inchisa, inundand culcusul ce pana atunci fusese sigilat de lumea exterioara. Somnul pe care l-am tot asteptat nu a mai aparut. Astfel merg sa manac din nou, al doilea mic dejun. Painea se simte atat de bine la atingere, pufoasa, gustul atat de nou ca si restul celor imprastiate pe masa. Doar din cauza ca ma simt in continuare strain , poate sau nu. Toate simturile venereaza aceasta masa atat de comuna de parca ar fi lipsit o lunga perioada de timp. Oo senzatie de multumire din cel mai banal lucru prezent in fiecare zi de pana acum si cu siguranta in cele ce vor urma.
                Ma intorc in culcusul luminat complet, posedat incontinuare de un eu diferit ce poseda ochii ce vad diferit, lasandu-ma sa-i probez incontinuare, In mana tin o cana plina cu cafea fierbinte. Atat de concentrat si de confuz fata de greutatea cani. Respir aroma cafelei cand o apropii de gura si sorbind licoarea  neagra  care pare sa confere energie aproape instant. Nevoia de o tigare inceope sa se resimta ca si toate elementele sevrajului dupa multele ore lipsite de aceasta nevoie si placere. Cu toate acestea raman in acelasi loc, sevrajul nu ma afecteaza, continui sa privesc cat mai multe pana ce ochii sa-mi fie iar acoperitii.
                Cum minunile nu tin la infinit, ochii imi sunt acoperinti, senzatia de strain se epuizeaza, doar noastalgia imi pastreaza multumirea de sine, atat de necesara vietii.

                Deschid usa, un val rece imi insfaca corpul nepregatit. Betonul este ud, se pare ca ploasein noaptea aceasta, a careia nu i-am fost martor. Oricat de confuz am putut fi, celalat eu disparuse. Aprind intr-un sfarsit o tigare, abia cand ajung in acelasi loc unde am fumat multe altele, cu capul plecat, privind cerul inexistent fizic. O pisica alba rontaie putina carne de pe un os ratat de atatia caini. Meditez indelung la noile cunostinte, trag atatea concluzi fara sa i-au, insa, nici o hotarare.

9 octombrie 2013

Iluzia

Tranvaiul se zgaltaie pe sinele nu tocmai drepte. „De cand n-am mai fost pe aici” imi spun. Aceleasi cladiri, aceleasi racoare si aceasi pozitie constransa de emotii. Urma, intr-un timp trecut si mai prietenos, sa ma intalnesc cu ea. Nerabdator, imagini frivole cu acel zambet, privirea ce parea ca spune o mie de cuvinte tacute. O iluzie ce s-a dispersat, prin acel sentiment pe care il are un alergator care se impiedica in fata liniei de sosire... nemaiputand sa se ridice.  O iluzie dispersata. L-ai putea acuza, daca n-ar mai trece linia de sosire in aceea zi?
                O iluzie au fost si prietenia si iubirea. Doar o pagina scrisa la repezeala, in speranta ca urmatoarea va aduce un subiect mai bun. Si Dumnezeu a ascultat-o se pare, dar nu si pe mine. Calcand in picioare, intelegand total gresit, de parca nu ar fi avut cum sa ma fi cunoscut. Dar „mai bun” va exista intotdeauna, iar „mai putin bun” voi fi intotdeauna.
                Tobele bat, inima ii urmeaza ritmul lent si adanc. SI sigur vorbeste despre singuratate. Lumea reala este o iluzie, se disperseaza si apare intr-un ciclu al necunoscului, al lumii ce apune. „Un om incapabil de iubire, nu va primi iubire. Un om care incearca sa-i inteleaga pe ceilalti va ramane singur, intr-un colt privindu-i.” Asta pare a fi realitatea.
                Acest sentiment de singuratate nesfarsita. Senzatia continua de strain. Neincrederea si scepticismul cu care sunt privit. Vocea aspra ce-si spune rationament, vorbeste despre posibilitati. Sansa de a gasi pe cineva, dar aceeasi voce se contrazice, „dar de ce ar face cineva sacrificiul de a intelege ceva ce  nu poate vedea, de ce ar mai oferii si iubire?” Iubire clar NU. Cine ar accepta aceasta masca degradanta? Nimeni, desigur.
                Ceea xe este in interior, chiar nu mai conteaza.
                Realitatea este o iluzie, fericit cand nu sunt in ea.


2 octombrie 2013

Plutesc, privesc, ma scufund, accept, decid

Plutesc pe oceanul negru al universului. Acolo unde distrugerea si creatia, deopotriva au loc in aceasi intensitate. Cat de trist este locul acesta. Lumea este in decadere, se creaza mult si prost, putina valoare ia nastere din distrugeri in masa. Este clar, noi oameni, am involuat in niste animale inteligente, avare doar dupa stabilitatea fizica, care rugineste, care se destrama, inlocuind-o iar si iar, intr-un ciclu fara final, care inconjuara ironic, adevarata cale. O lume plina de cadrave, prea putin supravietuind, prea putini invingatori.
                 Privesc in sus, ola cei ce inca nu si-au pierdut aripile, care inca zboara impotriva vantului. Un roi de muste bulbersat. Cad multi. Multi cad in apele negre precum o ploaie de toamna. Chiar si ei, aceea. Ce sunt doar marionete, cad ca grindina, scufuzanduse, fara a putea macar lupta, odata ce sforile slabesc. Dar sunt si alti, mai multi, ducand poveri uriase. Atunci cand sunt trasi in jos, ii dau pe altii la schimb, pentru a putea zbura incontinuare, uitand sa priveasca inapoi. Sunt si cei liberi, care ajung sus, acolo de unde vina lumina, dar nu vad nici unul. Si privesc acum, cum vine agitat, fluturandusi poveriile si cu privirea inspaimantata. Cu cea mai naturala miscare, imi impinge vecinul de plutire in adancuri. „Eu urmez” ma gandesc.
                Ma scufund in apa intunecata. In ceata vad suprafata luminoasa. Plamani imi urla dupa ceva ce pare libertatea sufletului, inima bate alarmata, incercand sa-l tina in viata. Mainile si picioarele, amortite si pline de durere, lupta timid intr-o incercare sinucigasa sa opreasca afundarea. Rasete, glasuri ale unor umbre aproape nevazute. Sunt ei, demoni. Impartind sfaturi, pariuri, daruri si targuri celor in cadere. Sfaturile si targurile, le ascult, dar nu le accept. Sunt prea slab, prea mic si neincrezator ca sa le pot urma.
                Acept caoul lor. Ma intoxic cu puterea lor, uitand tot si nemaisimtind nimic. O planta rasare din afunduri, ma inveleste in crengile sale. Nu mai cobor, dar ea continua sa creasca pana la suprafata, la varf rasarind o floare  verde. Visele ce mi le ofera, le refuz treptat, odata ce speranta incearca sa preia controlul. Astfel zbor, fara aripi si trup in acea lupta. Nu urc mai departe, privesc locul unde am clacat, vad portite, sanse. Observ greseli si ma deprim cand, nu vad o societate, ci legea naturi. Calea de scapare ma indebuneste. Ezit sa o mai urmez, sa cred in ea... Dar curentul apei rupe planta, ma scufund din nou, si sunt convins de caderea mea.

                Decid, ca in o ultima alternativa, sa accept un pariu. Umbra aceea se tot invarte in jurul meu. Imi vorbeste despre, aripi, despre energie, despre cum pot reusi. Despre cum pot scpa de durere, alimentand ura. Despre cum aceasta a fost pusa in oameni, in momentul creatiei, pentru cei slabi, ca  mine... Ca si cum ar fi singura sansa a mea. Dar stiu prea bsine despre ce vorbeste. Ura este ca o sabie cu doua taisuri, imi va taia inamicul, dar si pe  mine la un moment dat. Imi va corupe sufletul, ma va face sa uit pentru ce lupt, luptand din si pentru ura. Pierzandu-mi intr-o zi aripile de la sine, scufudandu-ma mai rapid. Iar ei castiga hrana dintr-un om mai valoros. Un pariu pe sufletul meu. Dar, o accepta in deviza distrugeri, in speranta ca, la un moment dat, voi da ura la schimb pentru alt eu.

27 februarie 2013

A visa cu ochii deschisi


              O foaie de hartie goala. Astepti cuvintele sa curga. Le-ai avut in minte, le-ai simtit cum au curs cateva clipe prin tine vazut farmecul. Dar odata, aceasta foaie pusa in fata, ai devenit gol. Cuvintele uitate... Incerci sentimentul iar si iar, dar parca foaia de hartie te sperie. De ce ti-e frica? Ce provoaca acest sentiment sters, abia de realizezi ca te influenteaza? Poate un zid... sau o usa care se inchide, sau chiar un vechi prieten care te tine de mana, oprindute sa...? Este ceva superior frici instictivale animalice, este ceva mai complex, ceva ce subconstientul incearca sa te apare, acel adevar pe care-l eziti sa-l cunosti... cine esti cu adevarat!
                Si-ti aduci aminte de acel sentiment cu care, uneori, te trezesti. Oricat ai incerca, nu reusesti sa-i vezi sursa din vis. Parca nu te recunosti. Dar ai convingerea ca asa ceva, nu ai mai simti cu ochii largi deschisi, dar ceva? Intuitia poate, incearca sa-ti traduca. Suficient nu este, nici decum. Il simti, este atat de binecuvantat, divin poate, Vrei mai mult. Si s-a adeverit, apare in plina zi, visand, de aceasta data, in plina zi, mai lung, mai puternic. De parca esti departe, intr-un loc indepartat, de cel cu trupu salaluiesti. Intr-o alta lume sau poate intr-un viitor. O iluzie? Sa fie adevarat? Dar pare real, prea real. Suficient detaliat, iar sentimentul... Poate este nebunie, dar uneori atat de puternic, incat ai tendinta sa-ti infigi unghiile adang in piele, frangand-o sa afli ce este dincolo, care ar putea fi sursa sufierintei din adancul pieptului.
                Apoi ceva apare, un latrat de caine, ceva sunad, o masina care trece, cineva cunoscut. Astfel intr-un fior tacut, ce scutura corpul, te trezesti intr-o realitate, in cea din intai clipa, necunoscuta. Ai visat cu ochii deschisi? Dar in vise, poti trai atatea, cat altcandva in zile?
                Insa trece, aproape ai uitat. Dar se intampla din nou. Te lasi momit la fel de usor si acelasi fior la sfarsit. Incepi sa intelegi ca asta iti aduce fericirea. Stii prea bine, chiar sti ce trebuie sa faci. Astfel, cu cat te hotarasti sa mergi pe  drumul din vise, cu atat visele sunt mai dese, CU cat muncesti mai mult, cu atat sperante puternice se nasc, dorinte ce-ti  acopera mintea. Incepi usor sa uiti de lucrurile ce pana atunci, erau valorii ale propiei trairi. Acum te lasi condus, vise apar si apar... devin un drog...
                Intr-o zi ceva apare, lucrurile se schimba, stranesc frica, la care ramasesem la inceput. Sa fie realitatea, sau o iluzie? Numita realitate. Adevarul este ca acolo unde salasuiesti trupu, si unde vrei sa parcugi drumu, acesta pare mai putin posibil. Eziti! Renunti! Visele sunt tot mai rare, si da, chiar sunt un drog. Ai intrat in sevraji. Nu visezi, dar un cosmar iti zugruma inima. Incerci sa nu-i dai atentie, reusesti... atat de mandru de tinr. Abia apoi observi ca nimic nu mai este la fel, nimic nu mai are farmec. Ramai doar tu cu tine., Luptandu-va intrevoi din motive superficiale. Nu m-ai poti suporta nimic. Iar atunci cand cauti ceva placut, dai iar de vise. Incerci sa ignori, apoi sa nu te gandesti la vremea cat ai reusit sa ignori. Inima iti este mai puternic zugrumata, razboiul dintre voi are arme noi, ca ura, furia tacuta si durerea. Sevrajul este la apogeu. 
              Desi nu este inevitabil. Poti lua orice decizie. Poti lupta contra sevrajului, toata viata. Sau poti lupta toata viata, pentru vise. Eu am ales visele. Foaia s-a umplut, am fost in delir timp indelungat, cat stiloul a alunecat pe foaia alba. Cuvintele au curs prin mine. Sevrajul a trecut. Ma simt iar fericit.