Plutesc pe oceanul negru al universului. Acolo unde
distrugerea si creatia, deopotriva au loc in aceasi intensitate. Cat de trist
este locul acesta. Lumea este in decadere, se creaza mult si prost, putina
valoare ia nastere din distrugeri in masa. Este clar, noi oameni, am involuat
in niste animale inteligente, avare doar dupa stabilitatea fizica, care
rugineste, care se destrama, inlocuind-o iar si iar, intr-un ciclu fara final,
care inconjuara ironic, adevarata cale. O lume plina de cadrave, prea putin
supravietuind, prea putini invingatori.
Privesc in sus, ola cei ce inca nu si-au
pierdut aripile, care inca zboara impotriva vantului. Un roi de muste
bulbersat. Cad multi. Multi cad in apele negre precum o ploaie de toamna. Chiar
si ei, aceea. Ce sunt doar marionete, cad ca grindina, scufuzanduse, fara a
putea macar lupta, odata ce sforile slabesc. Dar sunt si alti, mai multi,
ducand poveri uriase. Atunci cand sunt trasi in jos, ii dau pe altii la schimb,
pentru a putea zbura incontinuare, uitand sa priveasca inapoi. Sunt si cei
liberi, care ajung sus, acolo de unde vina lumina, dar nu vad nici unul. Si
privesc acum, cum vine agitat, fluturandusi poveriile si cu privirea
inspaimantata. Cu cea mai naturala miscare, imi impinge vecinul de plutire in
adancuri. „Eu urmez” ma gandesc.
Ma scufund in apa
intunecata. In ceata vad suprafata luminoasa. Plamani imi urla dupa ceva ce
pare libertatea sufletului, inima bate alarmata, incercand sa-l tina in viata. Mainile
si picioarele, amortite si pline de durere, lupta timid intr-o incercare
sinucigasa sa opreasca afundarea. Rasete, glasuri ale unor umbre aproape
nevazute. Sunt ei, demoni. Impartind sfaturi, pariuri, daruri si targuri celor
in cadere. Sfaturile si targurile, le ascult, dar nu le accept. Sunt prea slab,
prea mic si neincrezator ca sa le pot urma.
Acept caoul lor.
Ma intoxic cu puterea lor, uitand tot si nemaisimtind nimic. O planta rasare
din afunduri, ma inveleste in crengile sale. Nu mai cobor, dar ea continua sa
creasca pana la suprafata, la varf rasarind o floare verde. Visele ce mi le ofera, le refuz
treptat, odata ce speranta incearca sa preia controlul. Astfel zbor, fara aripi
si trup in acea lupta. Nu urc mai departe, privesc locul unde am clacat, vad
portite, sanse. Observ greseli si ma deprim cand, nu vad o societate, ci legea
naturi. Calea de scapare ma indebuneste. Ezit sa o mai urmez, sa cred in ea...
Dar curentul apei rupe planta, ma scufund din nou, si sunt convins de caderea
mea.
Decid, ca in o ultima
alternativa, sa accept un pariu. Umbra aceea se tot invarte in jurul meu. Imi
vorbeste despre, aripi, despre energie, despre cum pot reusi. Despre cum pot
scpa de durere, alimentand ura. Despre cum aceasta a fost pusa in oameni, in
momentul creatiei, pentru cei slabi, ca mine...
Ca si cum ar fi singura sansa a mea. Dar stiu prea bsine despre ce vorbeste.
Ura este ca o sabie cu doua taisuri, imi va taia inamicul, dar si pe mine la un moment dat. Imi va corupe
sufletul, ma va face sa uit pentru ce lupt, luptand din si pentru ura.
Pierzandu-mi intr-o zi aripile de la sine, scufudandu-ma mai rapid. Iar ei
castiga hrana dintr-un om mai valoros. Un pariu pe sufletul meu. Dar, o accepta
in deviza distrugeri, in speranta ca, la un moment dat, voi da ura la schimb
pentru alt eu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu