In lupta cu demonii!

Primii pași nu i-am făcut de curând, ci prin multe ore pierdute în fața unei pagini albe. Prin sentimente, gânduri, vise transpuse în rânduri. Prin dedicare fără regrete. Luptând cu demoni ce se opuneau, neacceptând niciodată o înfrângere în fața lor, fără a cere o revanșă. Visul de a scrie este o potecă pe care calc, la început cu teamă și reținere, iar acum cu nevoia de a fi mai bun. Ce mă așteaptă la capăt, nu știu, deși deseori mă întreb. Când visez, văd capătul, zâmbind și sperând că într-o zi să-l pot atinge. Simțind aceeași neliniște măcinătoare care mă sugrumă încet. Este precum un izvor de energie ce alimentează dorința sufocantă de-ajunge la capăt, visele devenind astfel realitate. Luptând de multe ori contra acestor sentimente, încercând să le ignor, însă prea tărziu am sezizat că sunt parte din mine, nefăcând altceva decât a aduce un război inutil cu mine. Nu există un învingător, doar pierzători. Ratând cel mai important lucru, lipsit astfel de fericire reală și împlinire. Războiul va înceta, credeți-ma! Pentru că acum știu, acum înțeleg și de aceea voi face ceea ce trebuie. Lovesc biroul cu ambii pumni, crezând în drumul meu, în sacrificiile ce trebuiesc făcute, în lupta ce urmează a fi câștigată. Crezând în puterea de a deveni erou. Îmi simt mâinile cum dor, știind că tot ce cred, ce am invățat este real, iar acum nu mă tem în a fi nebunul visului meu.

***Acesta este inceputul unui eseu, pentru participarea la concursul "Astazi cititor, maine scriitor" organizat de catre editura Herald

Pentru un vis

Tot ce pot sa spun, este faptul ca era o zi insorita. Nu imi mai aduc aminte toate detaliile. Era ca un vis frumos, ascuns dupa voalul ceti, ceea ce il face special si de neinlocuit. Ceea ce am sa va spun, sunt singurele lucruri pe care le-am retinut inca de la inceput, insa nu am uitat nimic, oricat de mult m-am schimbat. Pentru ca am purtat ura, apoi am iubitm mi-am purtat mie insumi ura, pentru ca apoi sa inteleg si sa merg mai departe.
Primul lucru pe care mi-l amintesc... arsura soarelui prin geamul de la capatul tranvaiului. Apoi si transpiratia calda car ma inabusea. Poate din cauza calduri sau poate din cauza agitatiei si presiuni la care eram supus de cursa contra timp nealeasa. Trebuia sa ajung in inima orasului cat mai repede.
Doar atunci cand am ajuns aproape de ultima statie, am observat ceea ce trebuia sa fi observat mult mai inainte. Un cordon urias de oameni intins in lungul a mai multorstatii, apoi urca pe dealul mitropoliei. Nu stiu cu ce ocazie, nu era nici o sarbatoare, si oricum nu stiusem de asta, pentru ca fusesem atat de neinspirat incat sa stabilesc intalnirea langa deal, printre toti acei oameni plictisiti si nervosi.
Cum mai exact, nu-mi aduc aminte. Dar stiam deja unde o gasesc. Atunci cand tranvaiul a intors, am recunoscuto. Defapt le-am recunoscut pe ea si prietena ei. Stiu ca purta o geaca rosie, avea un par saten. Cam atat am putut s aobserv in acel moment. Cat despre prietena ei... era inalta si avea un par brunet cret., lucruri pe care le-am observat defapt ulterior. In acel moment ochii imi erau furati doar de ea. Poate ar trebui sa-i dau un nume. Lucry ar fi minunat.
Atunci cand am coborat din tranvai imi simteam inima cum bate puternic in piept. Eram emotionat, imi era teama sau nerabdator? Defapt erau toate trei, intr-o combinatie care ma ducea intr-o stare de extaz. Acel sentiment... este atat de ciudat, desi nu eram eu insumi, imi placea.
Am ajuns langa ele. Soarele raspandea razele lui peste tot, iar eu nu stiam ce sa fac. Pentru un moment m-as fi multumit sa stau nemiscat, fara sa spuna careva ceva. Astfel privind-p in liniste, admirandu-i frumusetea si acel zambet delicat care imi facea inima sa bata si mai tare. Dar lucrurile nu puteau sta asa. Ce n-as da sa fiu un supererou sau un geniu malefic, nu conteaza ce, doar ca sa pot oprii timpul loc, pentru toti ceilalti, mai putin pentru mine. Oare de ce n-a fost posibil? Desi imi pot imagina in multe feluri,lucrurile s-au petrecut cu o oarecare picatura de ciudatenie. Le-am salutat pe cele doua, am facut ceva conversatie stupida, nu stiu daca am parut agitat, dar fara sa vreau m-am comportat urat cu prietena ei, ii aratasem intr-un mod neplacut ca nu mai era bine venita. Pot spune ca ma temam sa ne insoteasca, desi nu fusese vorba de asta inca de la inceput.
Ceea ce a fost ciudat insa, defaapt doua lucruri. Atunci cand m-am apropiat de Lucry, a exlamat cu ton de uimire „wow, ce inalt esti”. Lucru care m-a facut sa ma simt stanjenit. Al doilea lucru lucru s-a petrecut la despartirea de prietena ei. Ma luat de mana,fapt care ma surpins destul de mult si care ma enervat intr-o anumita masura. Imi imaginasem acest moment toata noaptea, si totus se petrecuse atat de subtil.
Ne-am indreptat spre parc, tinandu-ne de mana. Inca imi mai amintesc aceea mana delicata si calda care producea extaz in sufletul meu. NU am mai vorbit nimic. Nu inteleg care era cauza, desi inima imi spune ca nu era cazul unor cuvinte, cand insasi doua inima isi vorbesc uneia celeilalte.

Fara titlu

Sunt la inceputul unui proiect de durata, in care voi depune tot ce am mai bun. NU stiu daca, dintr-un rationament realist sau doar din pesimism, ma tem de cum vor decurge lucrurile. Stiu ca vor urma perioade in care voi inceta sa mai scriu, stiu ca nu toate lucrurile vor fi asa cum cred in acest moment, insa rezultatul conteaza.

Acesta este visul meu, este scopul pentru care vreau sa lupt. Desi ma simt descurajat si imi este teama. De ce anume imi este teama? Buna intrebare... de esec, de o munca zadarnica, astea sau alte motive, nu conteaza. Ci faptul ca trebuie sa trec aceste pedici.

Vorbind desore asta ma simt mai incurajat. Uneori, ca si acum, imi este greu sa accept ca foaia alba este un prieten atat de bun. Si asta ar fi un lucru bun, pentru ca ea va fi alaturi de mine, in fiecare moment. Pentru roman, cat si pentru orele de invatatura si examenele ce vor urma.

Nici in acest moment nu sunt pregatit sa impartasesc dificultatile si lupta din mine. Cea din urma, devenind din ce in ce mai intensa si imposibil de ignorat. Partea mea rationeala se opune, trasformand toate acestea in simple iluzi induse... Am asteptat mult un moment potrivit, pe cineva dispus sa asculte. Timp in care am tot amanat. Lucru care s-a rasfransa puternic impotriva mea. Acest „maine voi face ce trebuie”. M-au cuprins multe sentimente, provocate de amintiri aleatori. Nu simt regret, desi asi schimba multe. Este cert, am avut prea multe de pierdut, in comparatie cu ce am obtinut.

Vreau sa lupt, si inca sper ca nu o voi face singur.

Juramantul (partea a II-a)

Tradatori nu erau de gasit. Nici el, nici ceilalti insarcinati cu aceasi misiune, nu aduceau rezultate. Pe de alta parte, atacurile erau mai dese. Nici unul nu-si indeplinise tinta. Membrii care potrejau mostenitoarea directa erau special antrenati si incoruptibili. Si inca ceva... se spunea despre ei ca nu ezitau sa apese pe tragci, indiferent de cine ar fi in fata lor. Erau insa muritori, fiecare atac miscsora numarul acestora. Asadar era nevoie de o solutie noua. Ceea ce nu intazie sa apara. Mostenitoarea avea sa fie pe fuga... Niciodata sa stea in acelas loc, prea mult timp. Un „protector” schimbat regulat, ii asigura tot ce era nevoie pt a ramane in viata. De aici si noua lui sarcina. Avea sa-i verifice pe „protectori”.

Initial lucrurile au decurs normal. Sarcina lui era una importanta, ceea ce facea ca prestigiul sau in ordin sa creasca. Povara ce ii fusese pusa pe umeri si problmele prin care a fost obligat sa treaca, il schimbase complet. BY mai era un invatacel visator, devenise un om de temut. Invatase regulile nescrise al unui joc periculos, ce se juca intotdeauna in umbra. Invatase cum sa-si „duca crucea vietii”. Incepea sa vada si avatajele, deci sa si profete de pe urma lor.

***

Inca dormea cand ii suna ceasul. Era obosit. In ultima perioada urmarise o pista. In momentul cand aproape aflase niste nume, orice indiciu se evaporase. Orgoliu si moralul lui suferea dupa urma esecului iremediabil. Opri alarma ceasului si se uita la sticla de whisky. Era goala. Seara trecuta, moralul lui trebuia alimentat. Se ridica greoi din pat, apuca sticla si o arunca la cos. Sticla goala il deprima din doua motive. Primul pentru ca nu era prea mandru de seara anterioara, si al doilea motiv... pur si simplu era goala. Se intoarse in pat si culese laptopul, cazut pe langa pat. Rasufla usurat cand vazu ca se deschise fara probleme. Casuta postala arata un e-mail nou. Se pare ca urmatorul protector trebuia verificat. Elibera camera si pleca in drum spre el.

Il vazuse de cateva ori. Era un barbat masiv. Fost soldat de elita, ce alesese calugaria. Desi devenise carunt, inca mai era capabil de-o viata de soldat. Manastirea se afla printe multi, ceea ce-l enerva. Ca sa ajunga la el, fusese nevoit sa-si lase masina intr-un sat din apropiere si sa inchiriezi o caruta. Drumul de acees, era practic o mlastina.

Manastirea fusese un vechi fort, cu ziduri inalte si tocite de atacuri si vant. Fusese bine primit, invitat la o masa delicioasa, iar cele cateva pahare de vin ii ridica buna dispozitie, vrand neaparat sa-i vorbeasca fostului soldat. Acesta insa nu se intoarse dupa aprovizionare. Astfel ceru sa i se arate chilia acestuia. Neaceptand un refuz din partea calugarilor, a fost dus la usa chiliei soldatului. Era mai mobilata decat una normala. Un birau cu multe harti imprastiate, un pat confortabil, si un dulap mare langa usa. Peretii erau acoperiti cu meritele sale din armata. Se hotara sa-l astepte pana se va intoarce. Nu reusi sa se intinda in pat, pentru ca o cutie cu scrisori, aruncata neglijent langa pat, ii atrasese atentia. O ridica, si scormani printre scrisori. Cele mai multe erau personale si se sfii sa le citeasca, insa descoperi si nume importante din ordin. Le citit cu mare atentie. Inghiti in sec. Era un tradator, impreuna cu alte nume din ordin. Neglijenta si credulitatea lui, il taxa acum grav.

O cearta intre cei de dupa zid il trezi din amintirile cei lasa un gust amar. Gasirea tradatorului se intamnplase in urma cu trei saptamani. Timp in care nu avusese ocazia sa se adihneasca. Situatia il obliga sa devina el ultimul protector.

O combinatie periculoasa intre frica, nervozitate si simtul eroic ii implu venele cu adrenalina. O stare de agitatie, similara unui exes de zahar. Uita rana care inca sangera, uita de toate ranile care-l agasau, o stare de extaz al eroului sinucigasi ii insufla forta. Stranse pistolul in mana si se avantura in fata inamicilor. In mai putin de cateva cliple, trase cele trei gloante, condus de un instict pur. Apoi cazu la pamant, ferinduse astfel de gloantele celui de-al patrulea, care-si privea camarazi stupefiat, apoi fugi lasand totul in urma.

Se pare ca cineva sus avea grija de el. Se ridica, mai greu ca niciodata, si se indrepta spre cea care o proteja, sau incercase. Mostenitoarea era socata de cele petrecute... se apropie de ea, o dezlega si o lasa sa se cuibareasca in bratele lui. Si el avea nevoie de o imbratisare. Au stat asa, pana ce, membri ordinului, sosisera.

***

Acum se tine o petrecere in cinstea lui, si in cinstea ordinului. Dar el nu poate lua parte, Sta pe tereasa cu o sticla de vin, privind stelele. Mentorul sau se apropie, lansadu-si mana sa-i cada pe umarul drept.

― Alan, ce faci aici? Petrecerea asta este si in cinstea ta!

― Nu pot...

― Ce s-a intamplat?

―Am ucis!

Raspunsul lasa persoana fara cuvinte. II strase ferm umarul si se retase. Stelele sunt magice!

Jurământul (partea I)

Se întreba un singur lucru. Cum a ajuns în situaţia asta?

Se ascunde după un zid vechi din cărămidă. Este obosit. Corpul nu mai putea rezista mult. A pierdut mult sânge. Cel mai mult dintr-o rană provocată de un glonţ. Un glonţ care aproape şi-a omorât ţinta. Ameţeala care lua amploare îl împiedică să ia o decizie. Priviri pistolul pătat de propriul sânge. Ştia că mai are trei gloanţe. Nu era un trăgaci prea bun, iar dincolo de zid se aflau patru oameni, împreuna cu...

Sângerările se opriseră. Spera că își va putea reveni curând. Avea proasta senzație că toată greutatea se află pe umerii lui. Depindea de el, ceilalți contau pe reușita lui, sau poate doar majoritatea. Trebuia să-și țina mintea în funcțiune. Trebuia să găsească o soluție, urgent!

Când începuse povestea asta? Era prea înderpărtat în trecut, ca să-și amintească cu claritate.

Primul moment pe care îl simțea pulsând puternic, era o amintire, inițial, frumoasă. Îm timp devenise o responsabilitate greu de îndeplinit. Se afla într-o catedrală, așezat în rând cu alții de vârsta lui. Băncile erau pline de oameni care savurau momentul. De sus, cântecul corului, îi dădea o senzație manipulantă, de mister, cu un aer divin. Maestrul lui, se afla în față împreună cu ceilalți de rangul său. Ritualul decursese normal. Maestrul care conducea ritualul îi chema pe rând pentru a rosti juramântul, apoi maestrul tânărului respectiv îi așeza mantia pe spate. Urma rândul lui. Teama îl cuprinsese, își făcuse o promisiune ce trebuia respectată. Se îndrepta spre cel care îi rostise numele. Îngenunche, privind in jur. Inima îi zvârcolea in piept, iar câteva lacrimi dădeau să curgă, datorita intensității sentimentelor care-l încercau. I se ceruse să rostească jurământul. I se ceruse pentru a doua oară. I se impuse. Atunci strânse pumnul și lovi răsunător podeaua, rostind jurământul cu voce tare și sigură. Lacrimile nu mai putură fi oprite. Toți cei prezenți rămăseseră blocați. Nu rostise jurământul pe care îl făceau cu toți, ci unul propriu. Avea să potrejeze, avea să fie fidel ordinului și scopurilor acestuia. Dar nu jurase supunere. O voce dură și impunătoare răsună dintre cei aflați în bănci:

― Jurământul îți este acceptat!

Ritualul continuă, maestrul său îi puse mantia la fel de dezorientat ca și el. Se ridică și se întoarse la locul lui. Observă, abia atunci, că mâna îi sângera. După minute lungi, conștientiză ce se petrecuse. O bucurie uriașă îl domina. Șiroaie de lacrimi se scurse nestingherite.

Era amintirea unei victori. ÎI amintea de promisiunile grele pe care și le făcuse în timp. Asta îl încuraja. Se văzu din nou ascuns după zidul de cărămizi. Amețeala nu dispăruse. Starea de rău se accentuase. Lipsa de sânge își arăta efectele dure. Căzu în genunchi. Efectul amintirii părea atât de îndepărtat, încât nu mai conta. Era tentat să inchidă ochii. Pistolul scăpă din mână. Sunetul metalic îl trezi la realitate. Recuperă pistolul și își spuse cu glas tare:

― Rămâi treaz.

Încercă să-și amintească altceva. Momentul în care cunoscu cea mai puternică persoană din cadrul ordinului. Respectiv și cea care intervenise în ziua inițieri. Un bărbat trecut de vârstă de 50 de ani. În viață abținuse tot ce-și dorise prin ”foc și sabie”, sau cel puțin așa se spunea. Făcea parte dintr-o sacra familie nobiliară, potrejată de ordin. Asta nu-l oprise să devina membru și mai târziu devenind lider. În viața de afară, era un afacerist modest, cât să-și permită orice, principala sa ocupație rămânând însă treburile ordinului.

Primi invitația la conacul acestuia. O casă enormă, construită în stilul renașcentrist. Fu condus în biroul acestuia, unde se simțea același aer renașcentrist, cu toate ca se regăseau toate utilitățile unui birou modern. Se afla in birou, consultând niște dosare. Trecu imediat la subiect.

― Ști ce spun ultimile vorbe? Exista trădători în ordin.

― Da, am aflat si eu de ele!

― Bun, atunci te rog să-i cauți...

― Cu tot respectul, dar...

―Știu ca ești prea tânăr. Vor mai fii și alți care vor cauta. Nu vei fi singur. Însă nimeni nu va știi despre ei. Sper că nu te-ai schimbat față de cel din ziua initierii?

O amintire ce-l făcea întotdeauna mândru. Un zâmbet renascu pe față. Un nou sentiment pulsa. Un sentiment ce avea nevoie de alimentare: dorința de reușită. Moralul creștea, iar asta alarma corpul. Simți cum un val de adrenalină îi inundă sângele.

Pentru ea

Se spune ca dupa fiecare furtuna, un soare rasare. Iar razele lui are sa ne incalzeasca inimile, are sa ne aduca zambetul si puterea de a trai si a lupta cu ambele maini pentru steaua noastra. Dupa o furtuna poate veni noaptea. Unde vom vedea atatea stele pe cer, atatia oameni impliniti, iar steaua noastra inca nu straluceste. Mai avem pana la acel moment. Dar daca ne vom dori cu adevarat, noaptea se va incheia.Vom fi martori celui mai frumos rasarit, acela al inimii noastre. „Am reusit”, „S-a incheiat”. Vom fi si ne vom simti ca niste invingatori. Ne vom bucura de razele soarelui nostru. Vom zambi. Vom dansa! Vom multumi! Vom scrie si vom canta. Aceasta este povestea mea, este povestea ta si fiecaruia dintre noi! Si este atat de o,portant sa mentinem soarele, sa nu-l ascundem sub nori. Sa nu-l uitam. Povestea unui invingator care a uitat sa... Era o zi insorita de toamna, chiar daca calendarul nu era de aceeas parere. Urma sa se stranga cu prieteni lui. Era fericit, purta mandru semnele victoriei si asta nu de putin timp. Ca un invingator nu uitase de cei din jur. Din ultima furtuna invatase sa isi masoare tot ceea ce daruia si asta il facea fericit. Mandru de fiecare zi care se scurgea si realiza ceva. Aceea zi de toamna. Afla de la un amic, ca pe drum se va mai alatura cineva. Vestea la surprins si i s-a parut frumos sa se intalneasca cu persoane noi. Era jos, intr-un pasaj impreuna cu amicul lui, cand aceea persoana cobora scarile rulante. Cand a privit-o s-a cutremurat. Inima a inceput sa-i bata in piept. O senzatie atat de cunoscuta ii umple inima. Insa inima s-a limitat la doua cuvinte „A coborat un inger”.Nu stia ce se intampla si nici nu a dat atentie. Apoi toate lucrurile s-au aranjat de la sine si au ajuns impreuna, au format un „noi” dintr-un „el” si o „ea”. Atunci el s-a simtit cu adevarat implinit. Avea o persoanalanga el, conta pentru o persoana, avea senzatia asta cu toate ca ea i-a spus ca inca nu tine la el. Nu l-a demoralizat acest lucru. Iubiea si era un invingator si stia ca ea este rezultatul bunatatii lui, a faptelor sale. Prin faptul ca i-a adus-o in cale. Ea ia gresit, o greseala pe care a inteles-o usor. Era invingatorul care vedea clar. Ei ii parea rau,iar asta a ajutat enorm, rana s-a vindact rapid. A certat-o, chiar daca nu vroia s-o faca, insa stia ca este nevoie de asta. Dac totul a fost frumos apoi. Nu a condamnat-o pentru greseala. La o luna i-a daruit un trandafir rosu, se gandea de cateva zile la asta. La ce sa spuna, sa-si aleaga cele mai potrivite cuvinte, ca apoi sa reuseasca si in momentul in care ea a luat trandafirul nu a mai spus nimic. S-a cait pentrua sta, dar era fericit, o avea alaturi. Intelesese ca inca are multe retineri atat de puternice incat simpla vointa nu era necesara. A reusit odata sa-si exprime aproape asa cum vroia iubirea prin intermediul unei povestioare. S-a chinuit pentru ea, a scris si apoi a sters. Insa somnul l-a facut sa-si asculte mai bine inima si sa scrie din suflet, cum probabil o face si acum. Au fost si momente in care s-a cait mult pentru retinerea lui. Momente in care a fost vrajit de frumusetea si farmecul feminin. Au fost momente si momente. Se simtea foarte bine legat de ea, isi dorea din ce ince mai mult sa o vada, dar se temea sa nu devina posesiv. Sa nu o tina in loc de la destinul sau. Vroia sa o sustina. Intr-o zi de primavara, insorita... calendarul nu ar fi nici de data asta de acord cu mine. Intre imbratisari si sarutari, s-a intamplat sa intre aproape in transa, a uitat de tot, parc, banca, viata, drumul sau. Isi dorise enorm sa traiasca asa ceva. Se intampla si nu putea crede, incerva din tot adinsul sa revina cu picioarele pe pamant. La un moment dat ea i-a arata casca, stia ca trebuie sa o ia si sa o puna in ureche, dar pur si simplu nu-i venea sa crada ca a atinge una stfel de nivel. Renuntase odata sa creada, dupa ce in trecut incercase fara reusita. S-a cait armanic pentru asta. Si l-a pus pe ganduri. Asta avea sa fie apogeul relatiei. Dupa o perioada, deja aveau mai mult de trei luni. El intra intr-o perioada proasta. II vorbeste rece si o raneste. Aproape ca erau sa se desparta. Dar reusesc sa se impace. Insa nu mai revine la normal. Dar nici el nu-si revine mai revine din starea initiala, ins areuseste sa o ascunda fata de toti, mai ales fata de ea pentru a nu o rani. Ajunge dintr-un invingator intr-un invins, si asta nu pentru ca ar exista zei care joaca cu zarurile, ci pentru ca a renuntat sa lupte, a devenit slab. A renuntat lal lupta inca din timpul in care era un ivingator. Trecerea timpului la facut las, si astfel nu mai putea ramane un invingator. Apar alte problme alte certuri certuri. Cauza? Ea isi pierduse increderea in oameni inca dinaintea momentului de al intalni. Increderea nu se cere, se obtine. Era obligatia lui, era vina lui ca ea n-a reusit sa aiba incredere in el. In alte povesti de dragoste similare, cand unul nu avea incredere in nimic, celalat reusea sa i-o castige. Cine spune ca toate povestile de dragoste sunt la fel, greseste. De data asta nu s-a intamplat asa. Si de aceea nu exista finalul fericit, si doar despartirea. Pe nici unul nu-i bucura finalul, durerea este in inimile amandorura. Amandoi regreta. Va intrebati de ce el nu face ceva? Raspunsul este ca nu mai este invingatorul de la inceputul povesti, ci invinsul care este prea las sa mai lupte, este slabit de vointa, de stabilitate. Nu mai este puternic. A lasat in urma tot. Toate planurile. Iubirea este premiul invingatorului, iar invinsul are sa o piarda. El isi dorea sa lupte. Ar incerca sa lupte contra retinerilor lui, dar este o lupta prea dificila. Este ca dintr-un joc PC, avatarul a murit si acum o i-a de la inceput, cu nivelul 1. El ar fi trebuit sa o convinga ca el nu este nici acela, nici restul, ci doar el. Ce o iubeste... El chiar nu stia exact cat de mult se gandeste la el, nici de semnul asteptat, nici de ochii lui, imbratisarile, pupicii... Chiar nu putea stii, dar stia cu siguranta cat de mult inseamna ea pentru el, cat de mult regreta, cat dor ii era de ea, de imbratisarii, de sarutari.... Cat de mult isi doreste sa o vada, si sa o faca fericita. SI-ar dori ca ea sa nu se chinuie sa il uite. Dar se simte nepunticios. Nu stia ce ar trebui sa faca, nu vroia sao raneasca, nu mai vroia sa se certe cu ea. Se gandeste la toate astea si si-ar dori sa lupte. Ar mai cere inca o sansa. Oare ar primi-o? Si da, probabil ar primio! Dar ar stii ce sa faca? Ar putea sa faca ceva? Vointa si putere ar fi gasit! Dar ce sa faca? Era confuz. Nu are nici o idee. Stie un singur lucru, cert! O iubeste! Aceasta este povestea unui invingator, care ajunge un invins. Aceasta este povestea celui care a castigat prin lupta si a pierdut prin lasitate. Daca soarele rasare, nu inseamna ca nu va mai apune niciodata. Daca o furtuna se incheie cu razele soarelui, nu inseamna ca nu va mai veni alta. Daca suntem invingatori, nu vom ramane asa, fara lupta. Trebuie sa luptam pentru ce este al nostru, pentru ce ne dorm, pentru ce iubim. Sa luptam ce cei din jur, sa luptam cu noi. Oricare ar fi riscurile si greutatile. Chiar daca lucrurile nu sunt asa cum ne dorim. Trebuie sa luptam. Nu trebuie sa renuntam, nu...

Pasari albe

Este intuneric... Nu este rau, dar nici bine. Plutesc in deriva intr-o mare de nimic. Simturile imi sunt amortite, este o stare de anestezie. Nu sunt fericit, dar ma bucur ca nu sufar. Este comod, este placut, este dureros. Mi-as putea trai viata asa, si apoi si pe urmatoare. Ferindu-ma de toate fiarele care se ascund in intuneric. Nu ma agit, deci nu ma simt si nu ma vor ataca. Fiecare prost care se chinuie sa atinga lumina este atacat de fiare, care il vor trage inapoi. Tot ce poate sa faca este sa se lupte si sa spere ca niste pasari albe vor avea sa vina si sa-l apere. Defapt nu, uneori ele vin, dar prostul nu le vede. Este prea orbit de intunericul din jur. Vede doar fiarele care il trag, care il sufoca. Uneori se intampla ca pasarile albe sa fie vazute si prostul sa nu poata sau sa nu stie sa se foloseasca de ele. Si asta nu-i tot. Unii chiar ajung sa confunde fiarele cu pasarile albe. Si atunci decat din ce in ce mai mult. Nici nu o sa mai vada pasarile o vreme. Asa eeste fiinta umana, destinata sa sufere. Dar in loc sa fi ca orice prost care se lupta pentru ceva. Poti plutiin deriva, acolo unde te duce viata. Te nasti, asandit s amori, de ce sa indeplinesti un destin ca apoi sa mori. Cu mult timp in urma, aici, in varianta asta simbolica a universului. Unde intunericul este cel care domneste, iar lumina este cunoasterea aceea pentru care toti se lupta. Aici lumina este la fel pentru toti, in varianta fizica a universului, difera de la un om la altul. In aceasta lume simbolica exista fiare care simt agitatia noastra. Cu cat luptam mai mult cu atat fiare mai multe ne trag. Desigur, tot le cunoastem prea bine din varinata asta fizica a universului de care suntem cu toti plictisiti. Cunoastem fiarele ca durere, ghinion, tradare, minciuna, suferinta, neputinta, nestiinta! Se mai regasesc si pasarile albe, gloriroasele pasari albe. Sunt adlastrele lumini, s-au nascut din lumina, iar rostul lor este de a ne ajuta sa frangem intunericul si fiarele, sa atingem lumina. Se spune despre ele ca indeplinesc voia vechiului rege batran creator a tuturor variantelor universului in care ne-a aruncat. Cei putini cred ca el insusi este universul. Oare ce conteaza? Nici acestea nu sunt necunoscute in varinata fizica, le gasim sub forma de ajutor, mila, noroc, sanse, iubire... Se spune ca mai exista inca un element. Poarta, care este simbolul luptei decisive de la capatul poteci. In marea de intuneric apare o poarta intr-o lumina puternica. Cineva atunci da o lupta in care nu toti sunt la fel de norocosi. Unii au mai mult efiare decat pasari albe, alti au mai multe pasari albe si trec cu usurinta poarta. Depinde cum s-au luptat pana la deschiderea portii. Cu mult timp in urma, aici, in varinata asta simbolica a universului se dadeau lupte grele. Erau multi ce declarau razboi sangeros fiarelor. Pandeau pasarile albe, iar apoi, victoriosi in lupte, nu uitau sa se incline in fata puteri si devotamentului lor. Intunericul era ca o mare inspumata in timpul unei furtuni, in toate directiile se dadeau lupte peste lupte, si in fiecare moment se deschidea o poarta. Unii treceau de ea, altii nu. Cei din urma de multe ori se lasau devorati de fiare, dar nu uitau niciodata sa se uite dupa pasarile albe. Acum toti plutesc in deriva. Marea de nimic este linistita, fiarele chiar au invatat sa cada la acord cu noi. Ne feresc din ce in ce mai mult de poarta si pasarile albe. Se mai vad astazi trecand portii, iar cand noi ceilalti care vedem momentul incepem sa-i uram, sai- acuzam. Dar eu n-am cazut la un pact cu fiarele. Si totusi refuz sa lupt, intunericul ma orbit, nu mai vad pasarile. S-au ele nu mai vin pentru ca ma las dominat de fiare. Nici nu stiu cand s-a intamplat. Esec dupa esec, ma slabit de vointa. Mi-au cucerit sufeltul si m-au pus in lanturi. Lanturi care acum lle vad fisurate, si o pasare alba care se apropie... si inca una... Acum voi da mai multe lupte care aici nu se deosebesc prea mult, dar in varianta fizica se diferentiaza complet. Pe unele le voi pierde, si sunt importante, si vor durea cumplit. Dar oe cele legate de poteca mea, care depind intr-un totul de mine, le voi castiga. Daca cei care se zbat sunt prosti, atunci eu voi fi unul in plus care va mai agita marea asta de intuneric. Plec la vanatoare de fiare si la cules de pasari albe. Este timpul...

rd 12">

Inca se lupta intre constiinta si inconstienta. Simte treptat lumina care ii bate in pleoape inca inchise. Corpul ii este obosit, iar din rani inca mai curg siroaie de sange cald. Nu se poate ridica si nici macar sa deschida ochii. Este slabit si confuz. Este golit de amintiri, scopuri si sentimente. Fiecare senzatie pe care o are pare a fi complet noua. Lupta pentru a ajunge la realitate i se pare dificila si inutila. Ar vrea sa isi continue drumul spre linistea intunericului vid, spre care este atras. O alta forta, insa, ii da puterea de a lupta contra curentului. Nu stie ce este, ii simte numai puterea care ii invadeaza sufletul. Are de ales, ori se lasa purtat spre intuneric, ori foloseste aceasta forta ca sa atinga lumina. Ar vrea totus sa se lase purtat de suflu, insa il inebuneste sursa puteri. Se simte strans legat de ea. Are nevoie de un indiciu, astfel ca se hotaraste sa ramana pe loc pana in momentul ce-si va putea raspunde unor intrebari.

A trecut mult timp de cand este in cautara raspunsurilor. Singurul lucru care s-a schimbat, fiind doar puterea fluxului care devine mai amplu, tragandul spre intuneric. Tema de a lua o decizie gresita il impinge spre a lupta si apropia de lumina. Astfel incepe sa simta noi senzatii. Caldura unui corp care ii tine capul la piept. O piatra rece pe care ii este asezat corpul plin de rani. Un miros de aer inchis, prin care patrunde o rafala fina de fum. Se aude un murmur de voci speriate si din cand in cand cate-o bubuitura opreste murmurul si face sa vibreze piatra rece pe care este asezat. Foarte aproape de el se aude o voce cunoscuta care striga ceva printre plansetul pe care nu-l sezizase pana atunci:

―Oratio! Oratio…

“Acesta este un nume! Este numele meu, Oratio.” Acesta este stimulul de care avea nevoie. Amintirile incepeau sa curga. Isi aduce aminte de cine este, un carturar si poet stralucit. Iar vocea care s-a auzit apartine iubitei sale. Nu este nevoie de mai mult, trebuie sa se intoarca la constienta, spre lumina.

Isi aduna toata puterea pe care nu o cunostea pana acum, vrand sa lupte contra fluxului, dar se opreste . Isi aduce aminte de incidentul din padure. Iubita sa era o iela, si el afla asa tarziu. Isi aminteste de comandant, de rege si de mirosul de fum pe care il simte. Teama il invaluie din nou, de aceasta data contra lumini.

“Tu nu estu un las, Oratio…” Si-a spus. Isi repeta iar si iar pana prinse curajul de a alege calea mai grea. De a amana moartea si de a se trezit in plin razboi.

In acel loc dintre moarte si viata, el insusi devine o luminita incarcata cu atat energie cat sa invinga orice flux care l-ar putea atrage spre moarte. El insusi devine viata, ce a fost odata. In timp ce se indreapta spre realitate, striga in acel spatiu care ia devenit prieten: “Stiu acum, ca intr-o zi voi ajunge aici slabit. Atunci ma vei putea atrage la tine, insa nu se va intampla astazi, mai am multe de facut. ”

Odata absorbit de lumina, revine in corpul sau inca slabit si chinuit de rani adanci. Spuse surazator fata de Victoria sa:

―Sunt acasa!

―Te-ai trezit? Esti bine? Multumesc lui…

―Ce s-a intamplat?

Oratio se bucura de faptul ca ii putea auzi vocea iubitei sale, dar simtea o pofta nebuna de a se implica in acest razboi. Nu stia sigur ce se intampla, insa are o viata inainte. Vrea sa traiasca o viata frumoasa impreuna cu cea care ii tine capul la pieptul sau cu atat delicatete. Pentru asta este nevoie sa lupte, lucru invatat de la moartea insasi. Iubirea ei i-a dat puterea de a se intoarce la viata. Acum are sa o apere cu ambele maini, are sa depaseasca orice obstacol.

Raspunsul tot amana sa vina, insa toate gandurile sale ii incinge sangele, corpul sau isi recapata incetul cu incetul vitalitatea. Deschide ochii, se afla intr-o celula impreuna cu iubita sa si alte doua femei pe care le cunostea ca prietene bune cu iubita sa si pe care le vazuse si in padure in timpul dansului:

―Iartama-ma ca nu ti-am spus de faptul ca sunt o iela. Mi-a fost tema ca vei crede ce spun ceilalti, ca apoi ma vei parasi si le vei spune si celorlalti.

―Sunt carturar! Am citit si lucruri care ii contrazic pe ceilalti. Nici acum nu imi este clar ce este o iela si ce se intampla in timpul ritualelor… Pana acum nu eram de nici o parte pentru ca nu ma interesa, acum sunt de partea voastra… Deci ce s-a intamplat?

― In timpul ritualului a aparut un mag insotit de cativa razboinici. Nu am reusit sa incheam pacea intre rege si comandant. Magul ne-a gonit. Am ramas doar noi trei, care am incercat sa te scoatem de acolo. Erai prabusit la pamant, plin de sange. Am reusit sa ne indepartam, dar ne-a prins soldati regelui.

Spuse una dintre femeile care stau sprijinite de peretele opus. Intodeauna i s-a parut a fi altfel. Mereu stapana de sine si lucida. Plus ca o mai surprinsese citindu-i cartile.

―Se pare ca regale n-a inteles ce s-a intamplat. Voi vorbi cu el.