18 ianuarie 2010

Sabia(1)

>

In mintea lui salasuieste doar un singur lucru. Acela era faptul ca misiunea in care se afla trebuia indeplinita cu orice prêt. Pretul mortii il considera insa prea mic pentru onoarea pe care io acorda aceasta misune. Alegea sa treaca prin chinuri, sa isi alunge moartea pana ce misiunea va fi indeplinita. Se temea, insa, ca aceste cuvinte erau mult prea mari pentru un om ca el.

Era un soldat bun, si niciodata nu se ferea sa-si zica ca era “cel mai bun”. Tocmai de aceea el si primise aceasta sarcina. Doctrina in care crescuse de mic, il invatase sa se cunoasca pe sine. De aceea, stiindu-se trait intr-o lume simplista a antrenamentelor si intr-o lume si mai simpla a razboiului, se vedea incapabil de un sacrificiu mai mult decat personal.

In lupta devenise cel mai bun pentru ca dadea in aceasta tot ce putea. Atunci cand era la pamant dadea liber revoltei si oricarei firmituri de ura pe care o simtea pentru oricine. In Acel moment simtea cum un izvor de energie exploda in el. Adrenalina ii curgea in vene mai repede decat oricand, iar sabia o tinea bine stransa in maini. Cu forte de acest gen invinsese multi adversari. Iar cei care i-au rapusesera Victoria ii tinuse minte, nu concepea lipsa unei revanse. Cerea numai o nou ocazie.

Primise o misiune simpla, dar foarte importanta. Avea de escortat o femeie despre care stia doar ca neamul ei este unul dintre cele mai importante neamuri ale pamantului.

Inima lui era amarata. II era teama de esec. O intuitie de care dadea dovada acum ii spunea ca totul s-ar termina impotriva lui. De moarte nu-i era teama, dar de ideea ca ar putea sa moara inainte de a aduce femeia la locul intalnirii, il chinuia.

Mergea cu un pas in spatele femei, atent la strada agromerata. Ii privea atent pe toti, oricare putea scoate o arma. Il mai speria inca un lucru. Pe de o parte si alta a strazi erau case inalte, la geamurile carora s-ar putea arata un asasin. In acest caz nu avea nici o optine, daca ucigasul tintea corect din primul glont. Povara care si-o simtea pe umeri, din ce in ce mai grea si importanta exagerata acordata misiunii il feri de calmul si luciditatea cu care era obisnuit. Stresul era precum un vierme dinauntrul sau, care ii devora limpezimea gandurilor. Isi amintea cuvintele maestrului sau, chiar daca nu le putea cita. Devenise mandru pentru misiunea primita, iar asta ii otravise mintea.



. Va urma....

10 ianuarie 2010

Luminisul


Atatea zile umblate prin padurea asta amarat. Mi se facuse dor de tine cerule. De frumusetea profunzimi tale. Nu o data as fi vrut sa am aripi precum pasarile tale, si astfel sa-ti cunosc profunzimea. Cateodata chiar ajung sa-ti invidiez fiintele care ajung sa-ti cunoasca secretele de dupa nori. Eu insa sunt legat aici, de pamant. Eu si toti confratii mei. Nu ma intelege gresit. Simt numai recunostinta si indatorire fata de ea, natura. Acest pamant iubitor care isi manifesta iubirea fata de orice vietuitoare care traieste pe acoperamantul sau. Insa eu tintesc sus, la tine. Doresc sa-ti descopar secretele, invatatura. Stiu prea bine ca daca sunt prea vrednic de aceste lucruri pe care le oferi doar unora dintre confratii mei, voi primi chemarea ta. Asa ca nu fac decat sa astept.
Am auzit de la confrate de-al meu ca trebuie sa descopar singur o parte dintre invataturi, ascunse aici, in iubirea naturi. Astfel am preferat sa-mi las avutul si celelalte indatoriri si sa plec intr-un perelinaj al cautari. Zile la randul am simtit puterea iubiri sorei tale. Mi-a oferit cele necesare supravietuiri si adapost in noptile figuroase. Nu voi uita niciodata acest ajutor, precum nu voi uita nici ajutorul pe care mi-l vei oferi.
Ma intreb alarmat. Ce astept de la mine. Pentru ca asta nu inteleg. Am calatorit atat sub bogatia fiecaruia dintre arbori padurii, fara sa-ti vad dulcele albastru, ziua si aromatul negru strapuns de atatea lumini, nopatea. Uneori chiar saptamani, privirea lor imi era imposibila.
Acum am ajuns la acest luminis. Ma intreb toate aceste lucrui. te privesc atent. Poate imi vei arat un semn. Poate te vei indura. Nu-ti cer decat acest ajutor. Insa vad ca domnia ta nu se indura in nici un chip. Ceea ce imi aduce aminte de framantarea pe care am indurat-o aseara. Si daca ar fi adevarat, toate zilele de care iti vorbeam au fost in zadar. Seara trecuta ma gandeam la vorbele batranului care m-a trimis in aceasta padure jalnica. M-a trimis cu un scop. Iar eu tocmai asta nu am facut. De intors, asa cum am plecat, nu pot. Rusinea pe care ar trebui sa o indur fata de confratii mei ar fi prea mare. Daca te-ai indura...
De acum voi merge incet. Voi fi atent la frunzele copacilor, la pasarile tale, la animale pe care le zaresc in cale, la bataia vantului domol. Poate oricare dintre acestea se va indura sa-mi raspunda. Sper sa fie mai milostivi.
Batranul mi-a dat o invatatura pe care nu am respectat-o, spre rusinea mea. Cand i-am istorisit ceea ce vreau sa fac, si-a asezat mana pe umarul meu, iar privirea milostiva ma atintise. Ma intrebat:"De ce vrei toate astea?". Spre rusinea mea, am tacut. Astfel ca aceasta calatorie avea si un al doilea scop. Fata de care am fost indiferent. Gasirea unui raspuns. Acum trebuie sa plec, cerule. Ne vom revedea la urmatorul luminis.
Ramai cu bine!

4 ianuarie 2010

Cerneala Neagra dece? cum?

Unul din lucrurile pe care le-am invatat in ultima perioada este ca intrebarea de ce?, este extrem de importanta in sirul de zile al fiecaruia. Odata ce ne punem aceasta intrebare si incercam sa-i gasim un raspuns, lucrurile devin mai clare, iar solutiile apar la fel de usor cum a aparut si problema in sine. Un de ce? poate sa ne stapaneasca si stresul, agitatia, nervi sau chiar ura atunci cand sunt nefondate.

Cerneala Neagra! De ce Cerneala Neagra? Pentru blogul este personal, proprietatea mea, iar numele trebuie sa caracterizeze nu direct pe mine, ci din lucrurile care ma completeaza si sunt in legatura cu posibile postari. Cerneala Neagra pentru ca de mai bine de un an aleg sa scriu doar cu stiloul, in care am doar rezerve cu cerneala neagra! Ceea ce a devenit reprezentativ pentru mine, in anumite directi.
Si totus de ce un blog nou! Ideea a aparut totus ca un efect advers in urma nervilor provocati de nenumaratele erori intalnite si iremediabile. Asa cum este acea vorba "imi bag picioarele in..." (sau oricar eversiune a ei). Apoi intrebandu-la de ce, am ajuns la o concluzie ceva mai diferita. ERA TIMPUL DE O SCHIMBARE! Chiar daca ne dorim sa ramanem fideli, uneori insa trebuie lasat in urma. Am urcat o noua treapta. Am schimbat multe lucruri. Cuvintele Sufletului reprezinta inceputul. Un inceput mai mult emotiv decat ar fi trebuit, si mai putin rational decat era necesar. Face partea dintr-o perioada in care eram genu de om care facea genu "Nu face ce face popa, fa ce spune popa". O perioada in care am ales sa ma mint singur si sa-mi pun la indoiala orice gand. Aceas perioada in care prin dorinta de a face un bine, am realizat un lung lant de greseli carora inca se mai simte efectele secundare.
Cerneala neagra reprezinta o noua treapta, iar acesta este doar inceputul! O treapta in care voi lua totul in serios.

Si mai este o intrebare cum? Lucrurile pe care le-am amintit mai sus, dar si cele care nu au fost prezentate nu-si au originile din zilele anterioare, unele pot sa aiba chiar si un an, doi. Iar unul dintre lucrurile care mi-a lipsit a fost disciplina. Si ezitarea de a mai visa la un viitor. Cat munca pentru implinirea si formarea acestuia.

Odata cu aceasta postare, blogul isi incepe cu adevarat activitatea, pentru ca a luat fiinta nu numai in servarele blogspot...