Invicibil

Simt ca ma schimb. Un zid departe, aprofundat in ignorare si intuneric nestiut, cedeaza. Cedeaza strabatut de gheare, gheare care lasa urme, din ce in ce mai multe urme. Urme din care rasare o lumina rosie, rosie si puternica. Zidul rezista, este prea puternic, inca rezista, inca tine inchis.  Rezista, dar pot sa vad dincolo de el. Am vazut ceva, am vazut altceva, am vazut pe altcineva, am vazut pe alt eu, de aceea nu ma mai uit. Teama de necunoscut, teama de cine este el, frica de a afla ceva nesuportabil. Dar el devine mai puternic, iese la suprafata, preia controlul, are propiul mod de a fi, propiile reguli si decizi. Ma tem cand ma simt altfel, altcineva. Un joc unde sentimentele sunt armele.

Pierd controlul, intru in delir. Furia si ura devin prea mari pentru a mai fi ignorate. Limita s-a atins, o da. Atata energie imi curge prin vede. Am pierdut controlul. Si curge, si curge si cu cat curge mai mult cu atat devin mai invincibil. Cu atat lovesc in muntele ce nu ma lasa sa-mi vad steaua, sa daram zidul care ma tine inchis. Piatra cu pitra, caramida cu caramida, vreau sa le vad cum cad, cum se fac bucati. Cum ruinele lor devin un simbol al victoriei, al unui altfel de razboi. Un razboi purtat cu capul sus, pregatit s-a lovesc cat pot de tare.

Vreau sa le vad fata surpinsa si zambetul ironic al demonilor, pentru ca jocul sa schimbat. Si o s-a piarda, o sa piarda. Imi vor deschide usile, voi trece la un nou nivel, la un nivel nou, usi dupa usi, pana voi ajunge la capatul drumului. Jocul a fost prea lung, mi-a ajuns statul in genunchi, ma ridic. Si ma ridic. Si trang din pumn. Loviturile le i-au in picioare, pe poziti si pregatit de raspuns, un raspuns deplin atintit, cu toata furia. Furia care imi ofera toata energia, adrenalina care ma transforma in zeu. Doar ura imi face inima sa bata puternic, energia care incalzeste sangele. Doar asa devin capabil sa-mi apar teritoriul.  Sunt invicibil...

Si daca esuez, nu conteaza, chiar nu mai conteaza acum. Va fi si mai multa ura si mai multa furie. Mai multa energie sa ma ridic, sa ma ridic. Sa nu suport sa raman jos. Apoi sa lovesc. Sa lovesc. Lovitura dupa lovitura. Sa ma opresc atunci cand nimic nu m-ai ramane.

Traiesc sa merg inainte, sau nu traiesc. Mai bine martir al vieti, decat frate cu demoni. Pentru acum vreau sa-i inving, sa nu-i las sa raspunda , decat sa-mi deschida usile plictisiti. Mai bine invincibil, decat sa stau la pamant, sa fac vreun pas inapoi. Prefer sa lovesc, si iar sa lovesc, sa vad din obstacole, numai ramasite... reduse la zero... decat sa astept, sa astept sanse de a le ocoli.

Nu viata este de vina, nu pot ura viata pentru ca este corecta. Nu ma pot astepta sa-mi aranjeze ea drumul. Pentru ca atunci cand viata pare incorecta, este doar lasitatea de a juca impotriva demonilor. Lipsa de tupeu de a-i pune la pamant... la pamant. Lipsa convingeri ca totul se obtine pe propiile puteri.

Plec de jos si tocmai de aceea voi strabate infernul pentru a ajunge in rai, nu invers.

Sunt invicibil...

Romantismul

Una dintre cele mai dubioase discuti purtata, din neferice de catre mine,  a fost despre romanism. Unde omponentul, lipsit de fel de finete, creier si efectiv de romantism teatral. Si ce sa credeti, lipsa de creier isi face treaba, inducand iluzia ca romantismul inseamna cadouri si replici diabetice, si mai ales flerul cu efect paralizant.

Da, da, este prea vizibil, ca flerul, limba dezlegata si banu, care ofera stabilitate, dar mai ales cadouri este fat frumos in BMW mare, extracompatibil. Dar oare cat, din gesturivin din afectiune si cat din mandrie si teatru? Si interesant este ca atunci apare iubirea, romantismul capata alte forme, iar flerul si vorbele dulci devin doar parte a unui tot perfect.

Romantism, nu inseamna sa mai dai un mesaj ca nai ce face cu creditul, romantism inseamna atunci cand un lucru banal si comun iti aduce aminte de ea, de o intamplarea cu ea si sa te uiti dupa telefon. Pentru ca atunci o vrei in fata ta, vrei sa poti vorbi cu ea, ca sa realizezi inca o data ca este reala si a ta.

Nu trebuie sa fi poet si sa jonglezi cuvintele ca sa spui prima chestie necalculata care iti trece prin minte. Poate ca nu este profund, dar este simplu si sincer, asa cum este si iubirea pe care i-o porti.

Nici felul de comportament, gen "cu manusi", nu este nevoie. Pentru a o tine de mijloc  precum o floare. Suficient de tare incat sa o simti langa tine, insa fara a o rani. Sau ca sa o iei in brate pe la spate si sa-i furi un sarut scurt. Si in nici un caz, sa o ti de mama de fiecare data cu putinta.

Flerul, bani si romantismul teatral nu definesc pentru nimeni romantismul. Sunt doar ambalajul colorat al unui produs despre care oricum nu stii nimic, inafara de eticheta. Si cum legea naturi spune ca cel mai prezentabil se presupune a fi si cel mai veritabil, se i-au decizie clasice si omiprezente. Romantismul este prezent dincolo de ambalaji, dincolo de ratiune si dincolo de resentimente. Se afla acolo unde exista "iubesc" si "sunt iubit". Si apare doar, si doar pentru a trasmite sentimentele. In "iubesc dar nu sunt iubit", nu cred complet. Iubirea este o sabie cu doua taisuri, dar daca doar una taie... nu este complet.

Pentru ca toate acestea sa se intample. Trebuie sa "sa cunosti si sa fi cunoscut","sa intelegi si sa fii inteles". Altefel, vor aparea ca un mesaj codificat si prost tradus.

Stiu ca sunt un pic  drastic, si foarte greu ajunge, ca lucrurile sa mearga astfel. Insa aceasta este parerea mea, si cum romantismul este un subiect tabu. nu exista crtici si mod gresit de a vedea lucrurile.

Pentru vechiul meu prieten, noroc si curajul de a face intotdeauna primul lucru care ii trece prin minte. Nu conteaza cine esti, cand esti TU.

Foc in loc de sabie

                Cu pasi siguri se apropie de acel loc ascuns in salbaticia demonilor, loc in care odinioara incepuse nasterea noului eu al razboinicului invatat in tainele magiei si ale focului. Fugit si izgonit de traditi neprielnice. Amintiri cel infricoseaza si pe acest razboinic trecut si rapunand tot ce-i statuse in cale.

                Cu ani in urma pasea spre acest loc in cautarea unui loc in care sa fie in siguranta, nemaifiind in stare sa reziste printre bestiile pe care neam din neamul sau lupta pentru siguranta satului. Fusese izgonit de familia sa pentru a proteja reputatia stricta a neamului. Neacceptand un fierar al armelor magice in loc de un razboinic cu sabia intr-o mana si scutul in cealalta.

                In acest loc i s-a spus ca magia este calea lui, nemeritand sa moara, desi familia acestuia s-a simtit indreptatita sa detina onoarea unui fiu rapus pentru binele comun. Tot din acest loc a plecat candva capabil sa reziste cu demnitate in salbaticie. A fugit din calea lor, atunci cand moartea ii atingea umeri, a luptat cand a fost cazul, fie si pana la moarte. A invins sau cunoscut magi de la care a invatat tot ce astazi stie. Acum, dupa ce-a fost prin toate meleagurile, revina ca si trimis al regelui, pentru a reduce salbaticia dincolo de zidurile satului.

                Intra in aceea coliba saracacioasa. Pare parasita de mult timp, insa lucrurile sunt la locul obisnuit ca si odinioara. Pe un raft, i-a ultima sticla de vin si se aseaza pe scaunul odata al sau, unde bea cuprins de amintirile petrecute aici. Iar dorul creste fata de acea vrajitoare batrana, desi mai puternica decat orice lucru magic din imprejurimi.

                ―Atunci am venit aici ca un las izgonit, astazi ma intorc ca cel mai cunoscut si temut gardiat si mestesugar al regelui. Aici m-am nascut cu adevarat.

                Se ridica apasat de amintiri si regrete, din acel scaun subrezit. Prafuit de trecerea timpului lipsit de mana omului. N-ar fi vrut sa se intoarca niciodata in aceste meleaguri. El cel de atunci, nu-l suporta. Puterea de acum este similara slabiciuni de atunci. Insa datoria il obliga. Astfel iese din coliba cu inima sugrumata de batai neuniforme, de o teama de trecut.

                Cu fiecare pas, privelistea luptelor se destanuie prin cadrave, arme si mirosul dulce de sange. Poteca, nu mai este vizibila. Plante, arbori si ogare inlocuite de un pamant negru tocit. Insa nu este impresionat, stie ca venirea lui va aduce si mai multa distrugere in cautarea unui razboi de supermatie mai tocit, intre oameni si bestii. Astfel de lume este fagasul sau,

                Satul se apropie, cu el si zgomotele luptelor din zare. Urlete de imbarbatare si de moarte cantand  o simfonie vie a morti, acopaniat de sunetele reci ale metalului lovit. Lupta se apropie.. Este din nou timpul sa uite ca este om si sa devina un spirit scaldat in trainele focului.

                Pentru un moment ezita, privelistea zidului satalui care sta sa cada ii taie rasuflarea. O parte din el, demult ascunsa, striga „foc”, astfel mainile se ridica la stanga si la dreapta trezind un foc magic insetat de distrugere. Foc care este precum un bici in mana sa, ce-i urmeaza dorintele fara ezitare. Foc ce arde creaturile, murind pana a ajunge la el. Foc ce-l protejeaza de inamici imaturi.

                Rand pe rand, sateni pierduti intre flacari, multumesc cerului pentru venirea razboinicului ce poarta insemnul regelui. Privind cu recunostinta si teama vrajitorul care este de partea lor. SI cu atat mai mult neintelegand cu un om de astfel de puetere demonica este de partea lor.

Vrajitorul, fara sa-si schimbe mersul calm, taie in doua campul de lupta, lasand in urma doar foc si sateni ingenuchiati, intrand astfel in sat. Oprindu-se doar la piatra care inca incearca sa potrejee zidurile...

                Fara nici o miscare, face ca piatra sa izbuneasca in flacari, la fel si zidurile. Unde de foc rasar din ziduri, omorand toate creaturile. Astfel, pentru un moment, vrajitorul simti o oarecare epuizare. Dar nu are de sa-si faca griji. Treaba s-a incheiat, si chiar repede. Aceste meleaguri nu sunt periculoase, pe langa cele pe care le are sub aripa.

                Flacarile isi pierd forta magica, astfel sateni incep sa se intoarca in sat, in aceea piata, sa admire acest salvator. Printre acestia, vrajitorul isi recunoaste tatal si razboinicul familiei. Insa acesta nu vede decat inferioritate, luptatori slabi, demn d emila. Obligat de datorie isi da coiful jos, astfel fata devine in totalitate vizibila.

                ―Nu se poate, TU ai murit, se aude o voce epuizata si terifiata din mijlocul multimii.

                ―Intradevar, am murit ca si fiu al sabiei. Am renascut ca si vrajitor al focului. Aici nu mi s-a permis sa slujesc magia, n-ai vrut sa fiu un mestesugar al armelor. Astazi sunt atat razboinic cat si mestesugar al regelui.

                ―Fiule...

                ―Fiecare trebuie sa ne urmarim propia cale

Cine sunt? - evolutie-

Cine sunt eu? Ce fel de persoana sunt? Cum ma pot schimba? Intrebari pe care ni le punem cel putin odata in viata. Cat de usor sau dificil poate fi raspunsul, tine mai degraba de moment si nu de dorinta sau ambitie.

Istoria si psihologia sunt de acord ca la baza evolutiei sta criza. Insa nu oricare. In mod dramatic se aplica legea „totul sau nimic”. Astfel pana la aplicarea stimului este un drum lung si dificil. Iar pragul este diferit de la persoana la persona, de la moment la moment. Rezultatul si el in functie de amplitudinea razboilui dus cu sine.

Am incercat patru ani sa ma schimb. La uneori cu multa vointa si gramezi de visuri. Mai greu sau mai usor am schimbat multe lucruri mici, legate de anumite decizi si de sugrumarea unor insticte tipice societati. Incurajat de acel noroc al incepatorului am fost surpins de posibilitatea uriasa de a se intampla ce imi doream. Ma loveam constant sau cel putin observam mai usor personaje din filme si carti a caror tipologie sau chiar oameni din jur cu unele trasaturi pe care mi le doream ma incurajau sa merg inainte. Sentimentele consumate in acele momente ma faceau sa simt ca traiesc. Aveau o cauza, nu-i asa?

Intr-o zi am inceput sa realizez ca si deciziile bune au uramari bune si rele. In definitiv erau la fel de dure ca si cum as fi luat o decizie gresita. Daca trebuie sa respecti ca sa fi respectat, am aflat ca poti sa respecti pe cineva si sa nu fi respectat. Ca poti ajuta deliberat si poti ajunge chiar si o sluga in fata acelor persoana. Desi da, eram la randul meu ajutat de alti oameni la randul meu, dar nu prea mai conta cand ma descopeream in situati penibile. Sa urmezi niste principi ca apoi sa ajungi considerat fraier, prost si manipulabil.

Nimic din ce vedeam in jur nu ma mai putea ajuta. Am inceput sa consider ca gresesc, iar un astfel de om nu mai este apt pentru secolul XXI. Am inceput sa fug si sa ma tem de ceilalti. De visuri nu puteam sa scap si nici urmarile nu erau de acceptat. Atunci a inceput jocul de alba-neagra unde viata mea era pusa in joc. Un joc de care nu eram constient ca il joc de fiecare data cand eram pus sa i-au o astfel de decizie. Iar acum ma gandesc cat de mult a contat vointa. Concluzia absedanta imi arata cat de infirma si lipsita de sens a fost. In schimb greutatea pusa in balanta a fost mai degraba sinceritatea cu care luasem astfel de decizi.

Am crezut ca in timp voi invata sa acept urmarile neplacute, iar motivul schimbari era infirm. A face ce este corect, a fi un erou este o greseala greu de dus. Am inceput sa ma inec incet in propiile disgrati amplificate. Frica, neincrederea, lipsa de energie si motivare, lasitatea devenisera demoni care radeau constat de mine. Initial am incercat sa scap de aceste aspecte. Indiferent de cata vointa aveam nu se intampla nimic. In final am enuntat plutind la acelasi nivel, dus de valuri in niste directi aleatori. Apoi ghinioanele incep sa se adune si am inceput sa regret acest drum si faptul ca nu am stiut in ce ma bag iar asta ma distrugea.

Am incercat sa merg inainte mai degraba mecanic decat condus de propiile instincte. Nu am un motiv concret pentru care am continuat sa scriu si sa invat pentru facultatea pe care mi-o duream, desi nu mai credeam. Probabil ca inca mai visam la dimineata in care ma voi trezi si voi fi un alt om.

Am deschis blogul „Cuvintele sufletului” incercand sa ating un scop bun si popular, desi nu era al meu. Ca atare nu s-a indeplinit niciodata. Ca apoi sa incep sa-mi dezvolt viziunea despre scris, astfel creind blogul „Cerneala neagra” cu un titlu simplu si personal.  Am decis sa fiu Heliodor, persoana care a-si fi vrut sa fiu. Acea persona ascunsa  de un ecran si o tastatura care poate mima cine vrea sa fie.

Impactul care prabuseste astfel tot este picarea bacului si pierderea sansei de a intra la facultate. Atunci am inceput sa realizez cat de jos sunt sau pot ajunge. Sistemul de protectie sa activat brusc, si am acceptat cu bratele deschise. Am refuzat sa lupt si sa fug de acceptarea acestui nivel. Privind cu o furie interioara animalica nedreptatea. Privind cum cei cu sanse infinit mai mici l-au luat prin diverse motive pe care nu am vrut sau nu am putut sa le aplic. Astfel ca in toamna, dupa o lupta grea cu o matematica imposibila il pic iar. Deja nu mai conta, cautam, sau vroiam sa cred, o solutie prin care sa-mi recastig increderea si respectul de sine, macar cat era inainte. Fie el firav.

Astfel solutia a fost angajarea, acceptand primul post pentru care am fost acceptat. Astfel am ajuns intr-o zona cu oameni demni de admirat si oameni egoisti pentru care trebuia sa tragi cu dinti de ce ti se cuvenea sau iti doreai. Astfel am inceput sa inteleg ca un NU are aceasi valoare ca si un DA. Si ca o decizie corecta presupune si urmarile negative si pozitive pe care le infrunti tu si cei in cauza. M-am trezit subordonat intr-o politica administrativa lipsita de respect. Incepand sa realizez cat de important este sa-ti protejezi propiul teritoriu.

Au fost 7 luni in care am fost dus pana la limita suportabilului. Munca dusa in orice secunda, prost platita cu ore suplimentare si meditati platite din mare parte din salariu in zile in care ma trezeam dimineata devreme si ajungeam seara tarziu. Atfel incat atunci cand am plecat pe o parte erau ideei si principi care ma opreau sa plec si usurarea de a scapa de un chin. In schimb n-am fost lipsit de noroc. Atata timp cand anumite actiuni urmareau telurile neincrezatoare se realizau spre o oarecare uimire si lasitate.

Astfel urmeaza proba care atesta rezultatul propiei munci. Noul an de exam, si a treia oara cand dadeam bacu. Erau deja fixat o limita de care eram pe de o parte neincrezator si pe alta oarecum pregatit. Astfel il i-au cu note superioare asteptarilor. Moment in care o etapa se incheia cu evenimentul care sfarsia criza. A devenit ziua in care s-a tras linie si s-au determinat schimbarile. Am inceput sa renunt la Heliodor si sa-l accept pe Madalin cel care este real si poate sa faca la fel de bine tot ce putea sa faca Heliodor. Moemntul in care evolutia se realizeaza si am inteles ce este acest drum spre far si cat de prisos este sa invingi furtuna care apare in cale.

Primul esec clar este cel mai dificil. Este cel care te face sa crezi ca visul acela este imposibil. Este asemenea unei lovituri la cap care te arunca pe jos. Sacatuit de forte si un pesimism care te tine de maini precum catusele. Drumul asta nu este pentru toti, mai ales pentru tine. Si fi sigur, orice vei face in continuare, oricat de puternic sau slab vei vasli printre valuri, va fi ca o pedeapsa dusa cu rusine si mila de sine. Renuntarea este poate cel mai bun calmant pentru astazi, dar nu si pentru maine.  Intr-o zi descoperi ca vine scadenta. Atunci descoperi ca s-ar putea sa fie pe plus. Atunci vei consuma si ultima picatura de energie ramasa.

In schimb pic admiterea. Imi aduc aminte chiar cu placere momentul in care ies din sala cu un punctanj de 49, la distanta de un punct de sanse la taxa. In aceea stare de soc, stand pe o banca si fumand o tigare cersita vizualizand ce voi face in urmatorul an pana la admitere. Nu mai simteam nevoaia instictinva de al considera de un ghinion ci doar un rezultat al unei ecuati gresite. In urlmatoarele zile incepusem sa ma gandesc la alternative, insa era clar pentru mine ca voi urmari ce decisesem pe acea banca in parcul facultati. Era dovada clara ca depasisem o etapa si am devenit un alt om.

Probabil voi ramne vesnic acelasi om complicat si voi mai trece din nou printr-o noua criza, insa acum am inteles cine sunt, cine devin si ce vreau.

Cel  mai mare adevar pe care l-am inteles este ca nu conteaza nici vointa, nici sansele, nici scurtaturile, nici volul defectelor si calitatilor, doar sinceritatea si devotamentul pentru propia cauza. Si cum se spune si in romanul „Contele de Monte Cristo” , „Trebuie sa cobori pe cele mai joase trepte ca sa poti ajunge la cele mai inalte trepte”. Exemple in istorie sunt suficiente si inutil de amintit, pentru fiecare va simti mai personal unul sau altu.

„Atunci cand iti doresti ceva cu adevarat, intregul univers va complota in favoarea ta.”

Sabia Cazuta

Nu e nimeni pe drum, nu e nimeni pe camp. Nimeni care sa vada umilinta unui erou de razboi. Mai umilitor decat insasi infrangerea si tradarea este frica pentru propia arma. Nimeni nu ar trebui sa inteleaga pentru ca n-ar trebui sa existe aceasta lasitate pentru propiile  crezuri. Nu au ce cauta minunile, iar sansele infloresc numai prin propie vointa. Ingeri vor alina obositi, iar demoni vor rade plictisiti.

La cateva sute de pasi de o tabara seaca, o sabie murdara este acoperita cu un pamant trist care canta despre un razboi al vointelor. Mai trist este soldatul gol. Razboinicul care s-a nascut pentru a decide soarta semenilor sai. Cel caruia, stele i-au spus ca va deveni salvatorul si regele poporului sau. Azi si-a ingropar sabia. Stie ca nu va putea uita pentru ce s-a nascut. Rana deschisa nu se va vindeca niciodata, decat prin propia sabie. Nu va uita niciodata sabia. Ea il defineste, Ea ii creaza adevaratele sentimente.

Daca ar fi sa-mi imaginez iadul, atunti ar fi renuntarea la propiile orizonturi. Restul este viata.

Infernul unui desert

Carl Gustav Jung spunea ca „Cel care priveste in exterior, viseaza. Cel care priveste in interior, se desteapta.” Poate ca astazi este clipa in care, cu adevarat, inteleg la ce se refera. Am vrut, desi poate nu am incercat, sa ma indrept in partea a doua al vorbelor sale. Ceva s-a intamplat, si m-am pierdut undeva, aruncat cu brutalitate in prima parte.

            Astazi viata mea este pierduta in semnificatie. Orice zi si aproape orice lucru sunt pierdute intr-un timp care trece prea greu. De trait, nu dau dovada. Astept timpul sa treaca. Sperand sa pierd cat mai mult.

            Deci da, viata mea este ca un desert. Nimic spectaculos. Acelasi nisip prea fierbinte sau prea rece ca sa ma poata bucura. Fara poteci, fara obiecte disticte si un orizont gol care nu-mi va spune niciodata incotro s-o iau.

            Pare o priveliste sinucigasa, dar din pacate nu este. Ca orice lucru lumesc, ofera portite. Universul asta rece si prea corect are ceva de impartit cu sinucigasi. Tocmai de aceea, in desert, se gaseste cate o piatra sub care sa te adapostesti, visand la teluri neimplinite. Cate un cactus, atunci cand ai nevoie de o pauza de nepasare. Si cu adevarat inbucurator, mai vine in cale cate o oaza, simtind adierile racoritoare ale prieteniei. Este placut, desi tufisurile ascund animele care vor supermatia lacasului.

            Poate fi un test, desi in aceeasi masura o pedeapsa. Fiecare zi este o tortura sublimata de vise incurajatoare. Vise ce-mi catalogheaza exteriorul mult deasupra amaratului care schiopateaza peste dunele de nisip. Viata minicinosa care-mi atrage atentia de la adevarata realitate. Chiar sunt acel tip de lasi care asteapta pana in ultima clipa, ultimul strop de rezistenta, la prima lacrima care ar trebui sa curga, pentru a actiona. Iar eu sunt un tip rezistent. O bomba uriasa care nu va fi niciodata suficient de tare lovita pentru a exploda.

            Azi am privit mai atent in jur, s-au mai degreaba am dat atentie unui lucru pe care il stiam deja. Inconstient am lungit drumul incercand sa ocolesc ceva. Acel loc unde se afla toate manetele, toate globurile de cristal si adevarul nedecifrabil, dar intuitiv. Un loc despre care nu stiu daca este un castel grandios sau un fort rudimentar. Nici daca straluceste sau daca este in ruina. Diferenta asta dintre ce a-si vrea si ce este, devine prea coplesitoate pentru a fi cunoscuta.

            Odata am avut pasiunea de a ridica o constructie magnifica, intr-o junga pe care o iubeam. Astazi, jungla este un desert, iar eu am uitat ce am realizat. M-am lasat tras de minciunile, tradarile, dezamagirile si prostia sa decida ce impresie pot lasa.

            Acestui desert ii lipseste imbratisarea mult necesara... caldura linistitoare... afectiunea motivanta...  

            Imi pare rau C. G. Jung pentru a nu-ti pot urma invatatura. Este o lupta ce o duc singur.

Pentru cauza

Sunt zile in care incerc sa lupt. Insa sunt mai multe zile in care aman. Nu am incetat niciodata  sa lupta, sa ma ridic. epuizat, stau jos lovit. Visand la cum alerg cu capul sus. Apoi cand narcorticele imi turbura existenta ma ridic, mai intai in genunchi, apoi, slabit, in picioare. Un pas, pentru inceput este important. Alti pasi devin mai usor.. insa se termina repede, cand la prima alunecare, povara ma arunca la pamant. Ezitarea ma costa continuarea aceluiasi ciclu vicios.
Cand nisipul imi trosneste in dinti ma gandesc pentru ce lupt defapt. Pierd din vedere un lucrur esential, iar acum nu mai suport aceasta repetare. ma simt ca acele personaje care s-au nascut cu puteri fabuloase, insa care nu pot intelege complexitatea puteri lor. Astfel, in mine, simt un alt eu care incearca sa iasa la suprafata. O alta persoana care imi curge prin vene. Fac tot din cauza lui.
Stiu ca nu exista nici un motiv egoist, vreau sa ma cunosc pe mine. Sa devin adevaratul eu. Numai el este capabil sa ajunga la capatul drumului si tot el a vazut motivul pentru care ma atras pe acest drum. Mai am, insa, multe porti de deschis, pana cand il voi ajunge din urma.
A plecat departe, nestiind poate, ca voi ramane singur. Rand pe rand am fost parasit, lipsit de orice fiinta care sa-mi  intinda o mana, sa ma imbratiseze cand picioarele obosite ma sustin iar si iar. Si niciodata dupa plecarea lui, cineva care sa-mi incalzeasca inima.
Poate ca n-a stiut ca va veni timpul cand niciun strigat de ajutor nu va aduce nimic bun. Na stiut multe, dar a fugit, grabit in indeplinirea unui scop prea important. Acum cauza mea este sa-l ajung.

Inocenta mea, unde esti?

     Imi amintesc cu atata dor de inceput. Eram plin de energie si de adoratie fata de cei care realizasera intocmai ceea ce-mi doream eu. Am facut tot ce am putut sa merg pe calea lor. Si am mers, initial cu superficialitate, insa eram fericit. Aveam motivul ala pentru care te trezesti dimineata.
     Astazi? Astaz sunt ingrozit si epuizat de o lupta inepuizabila. Am pierdut sau refuz sa folosesc daruri precum speranta, incredera. Sunt rapus de propiile vise. Incerc de ceva timp sa gasesc problema, dar cu cat ma apropii mai mult, cu atat sunt mai speriat si cu atat mai mult... devine dureros.
     Lumea mea nu este realitatea, este undeva pierduta printre nori, unde sunt fericit indiferent daca sunt un invingator sau un pierzator. Am mereu puterea de a lupta, pentru ca tot eu aleg si cum se termina povestea.... Aici jos, nu stiu nimic, astfel prefer sa fug, sa evit, sa uit, sa gasesc preteste.
     oare ma intreb, unde imi este inocenta? Unde este aceea nestiinta atat de placuta, unde nu pot intelege complexitatea realizarilor. Stiu bine, ca o vreau inapoi, macar pentru o clipa, cat sa pot gusta din aceea liniste.
     Am ajuns la jumatatea drumului, iar asta ma inebneste. Nu ma simt in stare. Simt ca nu am suficient timp. Adevarul despre mine? Sunt un las. Daca sunt un geniu, sunt unul pierdut. Daca sunt un razboinic, sunt unul care nu mai crede in cauza lui. Daca as fi  un fruct, sunt unul care s-a stricat, dinainte sa se desprinda de creanga.
     Oare ce sunt fara inocenta mea?