Invicibil

Simt ca ma schimb. Un zid departe, aprofundat in ignorare si intuneric nestiut, cedeaza. Cedeaza strabatut de gheare, gheare care lasa urme, din ce in ce mai multe urme. Urme din care rasare o lumina rosie, rosie si puternica. Zidul rezista, este prea puternic, inca rezista, inca tine inchis.  Rezista, dar pot sa vad dincolo de el. Am vazut ceva, am vazut altceva, am vazut pe altcineva, am vazut pe alt eu, de aceea nu ma mai uit. Teama de necunoscut, teama de cine este el, frica de a afla ceva nesuportabil. Dar el devine mai puternic, iese la suprafata, preia controlul, are propiul mod de a fi, propiile reguli si decizi. Ma tem cand ma simt altfel, altcineva. Un joc unde sentimentele sunt armele.

Pierd controlul, intru in delir. Furia si ura devin prea mari pentru a mai fi ignorate. Limita s-a atins, o da. Atata energie imi curge prin vede. Am pierdut controlul. Si curge, si curge si cu cat curge mai mult cu atat devin mai invincibil. Cu atat lovesc in muntele ce nu ma lasa sa-mi vad steaua, sa daram zidul care ma tine inchis. Piatra cu pitra, caramida cu caramida, vreau sa le vad cum cad, cum se fac bucati. Cum ruinele lor devin un simbol al victoriei, al unui altfel de razboi. Un razboi purtat cu capul sus, pregatit s-a lovesc cat pot de tare.

Vreau sa le vad fata surpinsa si zambetul ironic al demonilor, pentru ca jocul sa schimbat. Si o s-a piarda, o sa piarda. Imi vor deschide usile, voi trece la un nou nivel, la un nivel nou, usi dupa usi, pana voi ajunge la capatul drumului. Jocul a fost prea lung, mi-a ajuns statul in genunchi, ma ridic. Si ma ridic. Si trang din pumn. Loviturile le i-au in picioare, pe poziti si pregatit de raspuns, un raspuns deplin atintit, cu toata furia. Furia care imi ofera toata energia, adrenalina care ma transforma in zeu. Doar ura imi face inima sa bata puternic, energia care incalzeste sangele. Doar asa devin capabil sa-mi apar teritoriul.  Sunt invicibil...

Si daca esuez, nu conteaza, chiar nu mai conteaza acum. Va fi si mai multa ura si mai multa furie. Mai multa energie sa ma ridic, sa ma ridic. Sa nu suport sa raman jos. Apoi sa lovesc. Sa lovesc. Lovitura dupa lovitura. Sa ma opresc atunci cand nimic nu m-ai ramane.

Traiesc sa merg inainte, sau nu traiesc. Mai bine martir al vieti, decat frate cu demoni. Pentru acum vreau sa-i inving, sa nu-i las sa raspunda , decat sa-mi deschida usile plictisiti. Mai bine invincibil, decat sa stau la pamant, sa fac vreun pas inapoi. Prefer sa lovesc, si iar sa lovesc, sa vad din obstacole, numai ramasite... reduse la zero... decat sa astept, sa astept sanse de a le ocoli.

Nu viata este de vina, nu pot ura viata pentru ca este corecta. Nu ma pot astepta sa-mi aranjeze ea drumul. Pentru ca atunci cand viata pare incorecta, este doar lasitatea de a juca impotriva demonilor. Lipsa de tupeu de a-i pune la pamant... la pamant. Lipsa convingeri ca totul se obtine pe propiile puteri.

Plec de jos si tocmai de aceea voi strabate infernul pentru a ajunge in rai, nu invers.

Sunt invicibil...

Romantismul

Una dintre cele mai dubioase discuti purtata, din neferice de catre mine,  a fost despre romanism. Unde omponentul, lipsit de fel de finete, creier si efectiv de romantism teatral. Si ce sa credeti, lipsa de creier isi face treaba, inducand iluzia ca romantismul inseamna cadouri si replici diabetice, si mai ales flerul cu efect paralizant.

Da, da, este prea vizibil, ca flerul, limba dezlegata si banu, care ofera stabilitate, dar mai ales cadouri este fat frumos in BMW mare, extracompatibil. Dar oare cat, din gesturivin din afectiune si cat din mandrie si teatru? Si interesant este ca atunci apare iubirea, romantismul capata alte forme, iar flerul si vorbele dulci devin doar parte a unui tot perfect.

Romantism, nu inseamna sa mai dai un mesaj ca nai ce face cu creditul, romantism inseamna atunci cand un lucru banal si comun iti aduce aminte de ea, de o intamplarea cu ea si sa te uiti dupa telefon. Pentru ca atunci o vrei in fata ta, vrei sa poti vorbi cu ea, ca sa realizezi inca o data ca este reala si a ta.

Nu trebuie sa fi poet si sa jonglezi cuvintele ca sa spui prima chestie necalculata care iti trece prin minte. Poate ca nu este profund, dar este simplu si sincer, asa cum este si iubirea pe care i-o porti.

Nici felul de comportament, gen "cu manusi", nu este nevoie. Pentru a o tine de mijloc  precum o floare. Suficient de tare incat sa o simti langa tine, insa fara a o rani. Sau ca sa o iei in brate pe la spate si sa-i furi un sarut scurt. Si in nici un caz, sa o ti de mama de fiecare data cu putinta.

Flerul, bani si romantismul teatral nu definesc pentru nimeni romantismul. Sunt doar ambalajul colorat al unui produs despre care oricum nu stii nimic, inafara de eticheta. Si cum legea naturi spune ca cel mai prezentabil se presupune a fi si cel mai veritabil, se i-au decizie clasice si omiprezente. Romantismul este prezent dincolo de ambalaji, dincolo de ratiune si dincolo de resentimente. Se afla acolo unde exista "iubesc" si "sunt iubit". Si apare doar, si doar pentru a trasmite sentimentele. In "iubesc dar nu sunt iubit", nu cred complet. Iubirea este o sabie cu doua taisuri, dar daca doar una taie... nu este complet.

Pentru ca toate acestea sa se intample. Trebuie sa "sa cunosti si sa fi cunoscut","sa intelegi si sa fii inteles". Altefel, vor aparea ca un mesaj codificat si prost tradus.

Stiu ca sunt un pic  drastic, si foarte greu ajunge, ca lucrurile sa mearga astfel. Insa aceasta este parerea mea, si cum romantismul este un subiect tabu. nu exista crtici si mod gresit de a vedea lucrurile.

Pentru vechiul meu prieten, noroc si curajul de a face intotdeauna primul lucru care ii trece prin minte. Nu conteaza cine esti, cand esti TU.