Fara titlu

Sunt la inceputul unui proiect de durata, in care voi depune tot ce am mai bun. NU stiu daca, dintr-un rationament realist sau doar din pesimism, ma tem de cum vor decurge lucrurile. Stiu ca vor urma perioade in care voi inceta sa mai scriu, stiu ca nu toate lucrurile vor fi asa cum cred in acest moment, insa rezultatul conteaza.

Acesta este visul meu, este scopul pentru care vreau sa lupt. Desi ma simt descurajat si imi este teama. De ce anume imi este teama? Buna intrebare... de esec, de o munca zadarnica, astea sau alte motive, nu conteaza. Ci faptul ca trebuie sa trec aceste pedici.

Vorbind desore asta ma simt mai incurajat. Uneori, ca si acum, imi este greu sa accept ca foaia alba este un prieten atat de bun. Si asta ar fi un lucru bun, pentru ca ea va fi alaturi de mine, in fiecare moment. Pentru roman, cat si pentru orele de invatatura si examenele ce vor urma.

Nici in acest moment nu sunt pregatit sa impartasesc dificultatile si lupta din mine. Cea din urma, devenind din ce in ce mai intensa si imposibil de ignorat. Partea mea rationeala se opune, trasformand toate acestea in simple iluzi induse... Am asteptat mult un moment potrivit, pe cineva dispus sa asculte. Timp in care am tot amanat. Lucru care s-a rasfransa puternic impotriva mea. Acest „maine voi face ce trebuie”. M-au cuprins multe sentimente, provocate de amintiri aleatori. Nu simt regret, desi asi schimba multe. Este cert, am avut prea multe de pierdut, in comparatie cu ce am obtinut.

Vreau sa lupt, si inca sper ca nu o voi face singur.

Juramantul (partea a II-a)

Tradatori nu erau de gasit. Nici el, nici ceilalti insarcinati cu aceasi misiune, nu aduceau rezultate. Pe de alta parte, atacurile erau mai dese. Nici unul nu-si indeplinise tinta. Membrii care potrejau mostenitoarea directa erau special antrenati si incoruptibili. Si inca ceva... se spunea despre ei ca nu ezitau sa apese pe tragci, indiferent de cine ar fi in fata lor. Erau insa muritori, fiecare atac miscsora numarul acestora. Asadar era nevoie de o solutie noua. Ceea ce nu intazie sa apara. Mostenitoarea avea sa fie pe fuga... Niciodata sa stea in acelas loc, prea mult timp. Un „protector” schimbat regulat, ii asigura tot ce era nevoie pt a ramane in viata. De aici si noua lui sarcina. Avea sa-i verifice pe „protectori”.

Initial lucrurile au decurs normal. Sarcina lui era una importanta, ceea ce facea ca prestigiul sau in ordin sa creasca. Povara ce ii fusese pusa pe umeri si problmele prin care a fost obligat sa treaca, il schimbase complet. BY mai era un invatacel visator, devenise un om de temut. Invatase regulile nescrise al unui joc periculos, ce se juca intotdeauna in umbra. Invatase cum sa-si „duca crucea vietii”. Incepea sa vada si avatajele, deci sa si profete de pe urma lor.

***

Inca dormea cand ii suna ceasul. Era obosit. In ultima perioada urmarise o pista. In momentul cand aproape aflase niste nume, orice indiciu se evaporase. Orgoliu si moralul lui suferea dupa urma esecului iremediabil. Opri alarma ceasului si se uita la sticla de whisky. Era goala. Seara trecuta, moralul lui trebuia alimentat. Se ridica greoi din pat, apuca sticla si o arunca la cos. Sticla goala il deprima din doua motive. Primul pentru ca nu era prea mandru de seara anterioara, si al doilea motiv... pur si simplu era goala. Se intoarse in pat si culese laptopul, cazut pe langa pat. Rasufla usurat cand vazu ca se deschise fara probleme. Casuta postala arata un e-mail nou. Se pare ca urmatorul protector trebuia verificat. Elibera camera si pleca in drum spre el.

Il vazuse de cateva ori. Era un barbat masiv. Fost soldat de elita, ce alesese calugaria. Desi devenise carunt, inca mai era capabil de-o viata de soldat. Manastirea se afla printe multi, ceea ce-l enerva. Ca sa ajunga la el, fusese nevoit sa-si lase masina intr-un sat din apropiere si sa inchiriezi o caruta. Drumul de acees, era practic o mlastina.

Manastirea fusese un vechi fort, cu ziduri inalte si tocite de atacuri si vant. Fusese bine primit, invitat la o masa delicioasa, iar cele cateva pahare de vin ii ridica buna dispozitie, vrand neaparat sa-i vorbeasca fostului soldat. Acesta insa nu se intoarse dupa aprovizionare. Astfel ceru sa i se arate chilia acestuia. Neaceptand un refuz din partea calugarilor, a fost dus la usa chiliei soldatului. Era mai mobilata decat una normala. Un birau cu multe harti imprastiate, un pat confortabil, si un dulap mare langa usa. Peretii erau acoperiti cu meritele sale din armata. Se hotara sa-l astepte pana se va intoarce. Nu reusi sa se intinda in pat, pentru ca o cutie cu scrisori, aruncata neglijent langa pat, ii atrasese atentia. O ridica, si scormani printre scrisori. Cele mai multe erau personale si se sfii sa le citeasca, insa descoperi si nume importante din ordin. Le citit cu mare atentie. Inghiti in sec. Era un tradator, impreuna cu alte nume din ordin. Neglijenta si credulitatea lui, il taxa acum grav.

O cearta intre cei de dupa zid il trezi din amintirile cei lasa un gust amar. Gasirea tradatorului se intamnplase in urma cu trei saptamani. Timp in care nu avusese ocazia sa se adihneasca. Situatia il obliga sa devina el ultimul protector.

O combinatie periculoasa intre frica, nervozitate si simtul eroic ii implu venele cu adrenalina. O stare de agitatie, similara unui exes de zahar. Uita rana care inca sangera, uita de toate ranile care-l agasau, o stare de extaz al eroului sinucigasi ii insufla forta. Stranse pistolul in mana si se avantura in fata inamicilor. In mai putin de cateva cliple, trase cele trei gloante, condus de un instict pur. Apoi cazu la pamant, ferinduse astfel de gloantele celui de-al patrulea, care-si privea camarazi stupefiat, apoi fugi lasand totul in urma.

Se pare ca cineva sus avea grija de el. Se ridica, mai greu ca niciodata, si se indrepta spre cea care o proteja, sau incercase. Mostenitoarea era socata de cele petrecute... se apropie de ea, o dezlega si o lasa sa se cuibareasca in bratele lui. Si el avea nevoie de o imbratisare. Au stat asa, pana ce, membri ordinului, sosisera.

***

Acum se tine o petrecere in cinstea lui, si in cinstea ordinului. Dar el nu poate lua parte, Sta pe tereasa cu o sticla de vin, privind stelele. Mentorul sau se apropie, lansadu-si mana sa-i cada pe umarul drept.

― Alan, ce faci aici? Petrecerea asta este si in cinstea ta!

― Nu pot...

― Ce s-a intamplat?

―Am ucis!

Raspunsul lasa persoana fara cuvinte. II strase ferm umarul si se retase. Stelele sunt magice!