Iluzia

Tranvaiul se zgaltaie pe sinele nu tocmai drepte. „De cand n-am mai fost pe aici” imi spun. Aceleasi cladiri, aceleasi racoare si aceasi pozitie constransa de emotii. Urma, intr-un timp trecut si mai prietenos, sa ma intalnesc cu ea. Nerabdator, imagini frivole cu acel zambet, privirea ce parea ca spune o mie de cuvinte tacute. O iluzie ce s-a dispersat, prin acel sentiment pe care il are un alergator care se impiedica in fata liniei de sosire... nemaiputand sa se ridice.  O iluzie dispersata. L-ai putea acuza, daca n-ar mai trece linia de sosire in aceea zi?

                O iluzie au fost si prietenia si iubirea. Doar o pagina scrisa la repezeala, in speranta ca urmatoarea va aduce un subiect mai bun. Si Dumnezeu a ascultat-o se pare, dar nu si pe mine. Calcand in picioare, intelegand total gresit, de parca nu ar fi avut cum sa ma fi cunoscut. Dar „mai bun” va exista intotdeauna, iar „mai putin bun” voi fi intotdeauna.

                Tobele bat, inima ii urmeaza ritmul lent si adanc. SI sigur vorbeste despre singuratate. Lumea reala este o iluzie, se disperseaza si apare intr-un ciclu al necunoscului, al lumii ce apune. „Un om incapabil de iubire, nu va primi iubire. Un om care incearca sa-i inteleaga pe ceilalti va ramane singur, intr-un colt privindu-i.” Asta pare a fi realitatea.

                Acest sentiment de singuratate nesfarsita. Senzatia continua de strain. Neincrederea si scepticismul cu care sunt privit. Vocea aspra ce-si spune rationament, vorbeste despre posibilitati. Sansa de a gasi pe cineva, dar aceeasi voce se contrazice, „dar de ce ar face cineva sacrificiul de a intelege ceva ce  nu poate vedea, de ce ar mai oferii si iubire?” Iubire clar NU. Cine ar accepta aceasta masca degradanta? Nimeni, desigur.

                Ceea xe este in interior, chiar nu mai conteaza.

                Realitatea este o iluzie, fericit cand nu sunt in ea.

Plutesc, privesc, ma scufund, accept, decid

Plutesc pe oceanul negru al universului. Acolo unde distrugerea si creatia, deopotriva au loc in aceasi intensitate. Cat de trist este locul acesta. Lumea este in decadere, se creaza mult si prost, putina valoare ia nastere din distrugeri in masa. Este clar, noi oameni, am involuat in niste animale inteligente, avare doar dupa stabilitatea fizica, care rugineste, care se destrama, inlocuind-o iar si iar, intr-un ciclu fara final, care inconjuara ironic, adevarata cale. O lume plina de cadrave, prea putin supravietuind, prea putini invingatori.

                 Privesc in sus, ola cei ce inca nu si-au pierdut aripile, care inca zboara impotriva vantului. Un roi de muste bulbersat. Cad multi. Multi cad in apele negre precum o ploaie de toamna. Chiar si ei, aceea. Ce sunt doar marionete, cad ca grindina, scufuzanduse, fara a putea macar lupta, odata ce sforile slabesc. Dar sunt si alti, mai multi, ducand poveri uriase. Atunci cand sunt trasi in jos, ii dau pe altii la schimb, pentru a putea zbura incontinuare, uitand sa priveasca inapoi. Sunt si cei liberi, care ajung sus, acolo de unde vina lumina, dar nu vad nici unul. Si privesc acum, cum vine agitat, fluturandusi poveriile si cu privirea inspaimantata. Cu cea mai naturala miscare, imi impinge vecinul de plutire in adancuri. „Eu urmez” ma gandesc.

                Ma scufund in apa intunecata. In ceata vad suprafata luminoasa. Plamani imi urla dupa ceva ce pare libertatea sufletului, inima bate alarmata, incercand sa-l tina in viata. Mainile si picioarele, amortite si pline de durere, lupta timid intr-o incercare sinucigasa sa opreasca afundarea. Rasete, glasuri ale unor umbre aproape nevazute. Sunt ei, demoni. Impartind sfaturi, pariuri, daruri si targuri celor in cadere. Sfaturile si targurile, le ascult, dar nu le accept. Sunt prea slab, prea mic si neincrezator ca sa le pot urma.

                Acept caoul lor. Ma intoxic cu puterea lor, uitand tot si nemaisimtind nimic. O planta rasare din afunduri, ma inveleste in crengile sale. Nu mai cobor, dar ea continua sa creasca pana la suprafata, la varf rasarind o floare  verde. Visele ce mi le ofera, le refuz treptat, odata ce speranta incearca sa preia controlul. Astfel zbor, fara aripi si trup in acea lupta. Nu urc mai departe, privesc locul unde am clacat, vad portite, sanse. Observ greseli si ma deprim cand, nu vad o societate, ci legea naturi. Calea de scapare ma indebuneste. Ezit sa o mai urmez, sa cred in ea... Dar curentul apei rupe planta, ma scufund din nou, si sunt convins de caderea mea.

                Decid, ca in o ultima alternativa, sa accept un pariu. Umbra aceea se tot invarte in jurul meu. Imi vorbeste despre, aripi, despre energie, despre cum pot reusi. Despre cum pot scpa de durere, alimentand ura. Despre cum aceasta a fost pusa in oameni, in momentul creatiei, pentru cei slabi, ca  mine... Ca si cum ar fi singura sansa a mea. Dar stiu prea bsine despre ce vorbeste. Ura este ca o sabie cu doua taisuri, imi va taia inamicul, dar si pe  mine la un moment dat. Imi va corupe sufletul, ma va face sa uit pentru ce lupt, luptand din si pentru ura. Pierzandu-mi intr-o zi aripile de la sine, scufudandu-ma mai rapid. Iar ei castiga hrana dintr-un om mai valoros. Un pariu pe sufletul meu. Dar, o accepta in deviza distrugeri, in speranta ca, la un moment dat, voi da ura la schimb pentru alt eu.