Romania mea: Comerciantii de pe trotuar

            Este una din acele zile reci, vantul suiera prin toate vagaunile, eliberand fiori reci in madularele oamenilor grabiti, obositii. Incetinesc doar cand ajung la adapost, cum ar fi pasajul mizer de la Obor, intariile acoperite lasa doar o fractiune de vand sa-l traverseze printre oameni ce-si odihnesc pasul. Aici un batran cu chipul cald si nasul rosu canta la o mandolina batrana. Are si o carte de muzica spijinita pe o cutie de banane, ornamentata cu un buchet de florii aruncat de vreo floreasa.  Trec oameni, zgarbuliti, ingandurati, prea grabiti sa se opreasca o secunda in fata batranului care incepe sa cante mai nou cu vocea ragusita. Este gratis, defapt este un cadou pentru toti trecatori, dar nimeni nu pare sa-l observe, sa-i omagieze stradania macar printr-o privire fugara. Dar trecatori sunt familarizati prea mult cu peisajul si cu batranul muzician, incat nu devine mai important decat o groapa ocolita zilnic, din instict. Langa, o femeie vinde sosete, manusi groase si lejerie intima. Oameni trec, privesc fugar, stramba din nas si merg mai departe. Cu siguranta nu primeste doar mai multa atentie decat, cat si mai multi bani. Trecatori au mereu nevoie de sosete si prea grabiti pentru a intra in piata de alaturi. Dar niciodata nu au nevoie de acel ceva care sa le incalzeasca inimile mute. In timp ce femeia isi straga marfa, „trei perechi la cinci lei”, bataranu; isi inclina capul de fiecare data un nou trecator se scotoceste in muzunare dupa marunt, aruncandu-l in cutia murdara de margarina.

                Oborul este plin, insa, de acesti „liber profesionisti”. Aici tigani au creat o adevarata piata de totuar. Cum ai iesit din pasaj, o tigana batrana cu doua baticuri grose, stranse bine pe cap, o geaca ce pare in trendul modei si o fusta lunga viu colorata, te intampina cu aceasi replica „Hai sa-ti ghiceasca baba, un leu”. Pe vremuri cereau si mai mult, dar acum se pot rezuma si la o simpla tigare. Atunci cand dau peste un fraier, scot 4-5 cartii de tarot chinuite, restul pachetului fiind probabail la colege. Le scote in evidenta pe fiecare in timp ce repeta mecanic o poezie cu iz ghicitoresc. Te intalnesti apoi cu vanzatoarele de tigarilor de contrabanda, care uneori nu au mai mult de 12 ani, isi striga marfa „tigari, tigari, avem tigari ieftine” oricarui trecator. Uneori cand nasul lor simte o incostienta, lasa din pret pana cand i-au ultimul banut, apoi imediat ce schimbul a fost facut, mimeaza o manica falsa, strgand in soapta „garda-garda” facandu-se nevazute.  Mai tarziu inconstientul va realiza ca a cumparat cartoane in loc de tigari. A doua zi le poate intalni iar, la vanzare. Dar nu-si poate cere bani inapoi, femeile sunt potrejate de de barbatii care isi duc propia afacere. Se plimba in aceasi doi metrii patrati, cu mainile in buzunarele deja pline, opreste cate un trecator cu acelasi tip de replica „telefoane, telefoane baiatu”.

                Astfel oamenii, cumpara, se lasa inselatii sau cel putin isi interup sirul gandurilor pentru cei care seara probabil manaca mai bine. Cumpara telefoane furate pentru ca li s-a furat telefonul. Cumpara tigari mai ieftine si mult mai proaste, fara sa inteleaga ca nu aduce nimic bun propiului trai. Doar batranul din pasaj ramane neobservat, neingaduit.

Reflexie

                Un somn lung, atat de lung incat sa uit de o realitate nefavorabila. Trezit fiind, sa imi simt presenta intr-o lume straina. Si acesta este crudul adevar pentru care ma simt fericit. Toate detaliile mi se afiseaza in fata ochilor minti, nu sunt nici bune, nici rele, doar completeaza un tot incomplet pe care il i-au asa cum este, de parca nu mi-ar apartine. Probabil, visand, am trait o alta viata, un drept intr-o alta lume, dar lipsist de binecuvantarea de a mi-o mai aminti. Suficient, insa, de a umple, trecator, uriasul gol din ceea ce sunt in aceasta realitate.

                Aceasta ora din noapte, inchis intr-o camera ahicunoscuta, dar in continuare straina, ceasul indica doua si jumatate. Orasul probabil ca doarme. Cele doua planuri se interpatrund, cel prietenos, dar necunoscut, si cel cunoscut, dar stain. Ce inger a avut bunavointa de a creea un eu complet si de al trezi intr-un infern cotidian. Cu ce fel de mila a fost trimis spre a oferii aceasta randuiala. Lucrurile decurg mai strain decat as fi putut crede. Astfel incat, mi-am petrecut timpul pana la caderea lumini pe pamant, vazand diferite filme. Cel putin fizic. Acum nu-mi mai amintesc nimic. Doar elemente care au reusit intr-un fel sa-mi lase ochii sa privesc prin carpa ce acopera ochii. Aceea carpa nefasta ce poarta insemnul  trufiei umane de a fi rationala si de a se considera mai presus de ceea ce ii reda vitalitatea existentei.

                O linie de ganduri fata de care nu asi fi cutezat sa le dau existenta. La un nivel atat de superior incat nici macar optimismul nu le-ar ingadui posibile. Limita mea a fost demult atinsa, apogeul a existat, scurgandu-se lasa in locdistrugerea treptata. Tocmai de aceea aceasta limita inferioara trebuie depasita in calatoria spre un nou apogeu al unui nivel parca inca inferior fata de acea entitate fata de care ma simt atat de personal, dar care a avut poate bunavointa de a-mi spune atatea cat sa cladeasca in mine o cale alternativa de urmat. Aceste secrete vizibile ce nimeni n-a indraznit sa le ofere. Nimeni nu poate binevoi sa impinga pe altcineva peste limitele acestuia.

                Deja este dimineata, Lumina se strecoara prin draperia inchisa, inundand culcusul ce pana atunci fusese sigilat de lumea exterioara. Somnul pe care l-am tot asteptat nu a mai aparut. Astfel merg sa manac din nou, al doilea mic dejun. Painea se simte atat de bine la atingere, pufoasa, gustul atat de nou ca si restul celor imprastiate pe masa. Doar din cauza ca ma simt in continuare strain , poate sau nu. Toate simturile venereaza aceasta masa atat de comuna de parca ar fi lipsit o lunga perioada de timp. Oo senzatie de multumire din cel mai banal lucru prezent in fiecare zi de pana acum si cu siguranta in cele ce vor urma.

                Ma intorc in culcusul luminat complet, posedat incontinuare de un eu diferit ce poseda ochii ce vad diferit, lasandu-ma sa-i probez incontinuare, In mana tin o cana plina cu cafea fierbinte. Atat de concentrat si de confuz fata de greutatea cani. Respir aroma cafelei cand o apropii de gura si sorbind licoarea  neagra  care pare sa confere energie aproape instant. Nevoia de o tigare inceope sa se resimta ca si toate elementele sevrajului dupa multele ore lipsite de aceasta nevoie si placere. Cu toate acestea raman in acelasi loc, sevrajul nu ma afecteaza, continui sa privesc cat mai multe pana ce ochii sa-mi fie iar acoperitii.

                Cum minunile nu tin la infinit, ochii imi sunt acoperinti, senzatia de strain se epuizeaza, doar noastalgia imi pastreaza multumirea de sine, atat de necesara vietii.

                Deschid usa, un val rece imi insfaca corpul nepregatit. Betonul este ud, se pare ca ploasein noaptea aceasta, a careia nu i-am fost martor. Oricat de confuz am putut fi, celalat eu disparuse. Aprind intr-un sfarsit o tigare, abia cand ajung in acelasi loc unde am fumat multe altele, cu capul plecat, privind cerul inexistent fizic. O pisica alba rontaie putina carne de pe un os ratat de atatia caini. Meditez indelung la noile cunostinte, trag atatea concluzi fara sa i-au, insa, nici o hotarare.