18 ianuarie 2010

Sabia(1)

>

In mintea lui salasuieste doar un singur lucru. Acela era faptul ca misiunea in care se afla trebuia indeplinita cu orice prêt. Pretul mortii il considera insa prea mic pentru onoarea pe care io acorda aceasta misune. Alegea sa treaca prin chinuri, sa isi alunge moartea pana ce misiunea va fi indeplinita. Se temea, insa, ca aceste cuvinte erau mult prea mari pentru un om ca el.

Era un soldat bun, si niciodata nu se ferea sa-si zica ca era “cel mai bun”. Tocmai de aceea el si primise aceasta sarcina. Doctrina in care crescuse de mic, il invatase sa se cunoasca pe sine. De aceea, stiindu-se trait intr-o lume simplista a antrenamentelor si intr-o lume si mai simpla a razboiului, se vedea incapabil de un sacrificiu mai mult decat personal.

In lupta devenise cel mai bun pentru ca dadea in aceasta tot ce putea. Atunci cand era la pamant dadea liber revoltei si oricarei firmituri de ura pe care o simtea pentru oricine. In Acel moment simtea cum un izvor de energie exploda in el. Adrenalina ii curgea in vene mai repede decat oricand, iar sabia o tinea bine stransa in maini. Cu forte de acest gen invinsese multi adversari. Iar cei care i-au rapusesera Victoria ii tinuse minte, nu concepea lipsa unei revanse. Cerea numai o nou ocazie.

Primise o misiune simpla, dar foarte importanta. Avea de escortat o femeie despre care stia doar ca neamul ei este unul dintre cele mai importante neamuri ale pamantului.

Inima lui era amarata. II era teama de esec. O intuitie de care dadea dovada acum ii spunea ca totul s-ar termina impotriva lui. De moarte nu-i era teama, dar de ideea ca ar putea sa moara inainte de a aduce femeia la locul intalnirii, il chinuia.

Mergea cu un pas in spatele femei, atent la strada agromerata. Ii privea atent pe toti, oricare putea scoate o arma. Il mai speria inca un lucru. Pe de o parte si alta a strazi erau case inalte, la geamurile carora s-ar putea arata un asasin. In acest caz nu avea nici o optine, daca ucigasul tintea corect din primul glont. Povara care si-o simtea pe umeri, din ce in ce mai grea si importanta exagerata acordata misiunii il feri de calmul si luciditatea cu care era obisnuit. Stresul era precum un vierme dinauntrul sau, care ii devora limpezimea gandurilor. Isi amintea cuvintele maestrului sau, chiar daca nu le putea cita. Devenise mandru pentru misiunea primita, iar asta ii otravise mintea.



. Va urma....

2 comentarii:

  1. offf..adica iar m-ai transpus..in concluzie astept continuarea ca stau ca pe ghimpi:)

    RăspundețiȘtergere
  2. astept contionuarea...frumoasa poza cu tastatura:D

    RăspundețiȘtergere