Pentru cauza

Sunt zile in care incerc sa lupt. Insa sunt mai multe zile in care aman. Nu am incetat niciodata  sa lupta, sa ma ridic. epuizat, stau jos lovit. Visand la cum alerg cu capul sus. Apoi cand narcorticele imi turbura existenta ma ridic, mai intai in genunchi, apoi, slabit, in picioare. Un pas, pentru inceput este important. Alti pasi devin mai usor.. insa se termina repede, cand la prima alunecare, povara ma arunca la pamant. Ezitarea ma costa continuarea aceluiasi ciclu vicios.
Cand nisipul imi trosneste in dinti ma gandesc pentru ce lupt defapt. Pierd din vedere un lucrur esential, iar acum nu mai suport aceasta repetare. ma simt ca acele personaje care s-au nascut cu puteri fabuloase, insa care nu pot intelege complexitatea puteri lor. Astfel, in mine, simt un alt eu care incearca sa iasa la suprafata. O alta persoana care imi curge prin vene. Fac tot din cauza lui.
Stiu ca nu exista nici un motiv egoist, vreau sa ma cunosc pe mine. Sa devin adevaratul eu. Numai el este capabil sa ajunga la capatul drumului si tot el a vazut motivul pentru care ma atras pe acest drum. Mai am, insa, multe porti de deschis, pana cand il voi ajunge din urma.
A plecat departe, nestiind poate, ca voi ramane singur. Rand pe rand am fost parasit, lipsit de orice fiinta care sa-mi  intinda o mana, sa ma imbratiseze cand picioarele obosite ma sustin iar si iar. Si niciodata dupa plecarea lui, cineva care sa-mi incalzeasca inima.
Poate ca n-a stiut ca va veni timpul cand niciun strigat de ajutor nu va aduce nimic bun. Na stiut multe, dar a fugit, grabit in indeplinirea unui scop prea important. Acum cauza mea este sa-l ajung.

Inocenta mea, unde esti?

     Imi amintesc cu atata dor de inceput. Eram plin de energie si de adoratie fata de cei care realizasera intocmai ceea ce-mi doream eu. Am facut tot ce am putut sa merg pe calea lor. Si am mers, initial cu superficialitate, insa eram fericit. Aveam motivul ala pentru care te trezesti dimineata.
     Astazi? Astaz sunt ingrozit si epuizat de o lupta inepuizabila. Am pierdut sau refuz sa folosesc daruri precum speranta, incredera. Sunt rapus de propiile vise. Incerc de ceva timp sa gasesc problema, dar cu cat ma apropii mai mult, cu atat sunt mai speriat si cu atat mai mult... devine dureros.
     Lumea mea nu este realitatea, este undeva pierduta printre nori, unde sunt fericit indiferent daca sunt un invingator sau un pierzator. Am mereu puterea de a lupta, pentru ca tot eu aleg si cum se termina povestea.... Aici jos, nu stiu nimic, astfel prefer sa fug, sa evit, sa uit, sa gasesc preteste.
     oare ma intreb, unde imi este inocenta? Unde este aceea nestiinta atat de placuta, unde nu pot intelege complexitatea realizarilor. Stiu bine, ca o vreau inapoi, macar pentru o clipa, cat sa pot gusta din aceea liniste.
     Am ajuns la jumatatea drumului, iar asta ma inebneste. Nu ma simt in stare. Simt ca nu am suficient timp. Adevarul despre mine? Sunt un las. Daca sunt un geniu, sunt unul pierdut. Daca sunt un razboinic, sunt unul care nu mai crede in cauza lui. Daca as fi  un fruct, sunt unul care s-a stricat, dinainte sa se desprinda de creanga.
     Oare ce sunt fara inocenta mea?

In lupta cu demonii!

Primii pași nu i-am făcut de curând, ci prin multe ore pierdute în fața unei pagini albe. Prin sentimente, gânduri, vise transpuse în rânduri. Prin dedicare fără regrete. Luptând cu demoni ce se opuneau, neacceptând niciodată o înfrângere în fața lor, fără a cere o revanșă. Visul de a scrie este o potecă pe care calc, la început cu teamă și reținere, iar acum cu nevoia de a fi mai bun. Ce mă așteaptă la capăt, nu știu, deși deseori mă întreb. Când visez, văd capătul, zâmbind și sperând că într-o zi să-l pot atinge. Simțind aceeași neliniște măcinătoare care mă sugrumă încet. Este precum un izvor de energie ce alimentează dorința sufocantă de-ajunge la capăt, visele devenind astfel realitate. Luptând de multe ori contra acestor sentimente, încercând să le ignor, însă prea tărziu am sezizat că sunt parte din mine, nefăcând altceva decât a aduce un război inutil cu mine. Nu există un învingător, doar pierzători. Ratând cel mai important lucru, lipsit astfel de fericire reală și împlinire. Războiul va înceta, credeți-ma! Pentru că acum știu, acum înțeleg și de aceea voi face ceea ce trebuie. Lovesc biroul cu ambii pumni, crezând în drumul meu, în sacrificiile ce trebuiesc făcute, în lupta ce urmează a fi câștigată. Crezând în puterea de a deveni erou. Îmi simt mâinile cum dor, știind că tot ce cred, ce am invățat este real, iar acum nu mă tem în a fi nebunul visului meu.

***Acesta este inceputul unui eseu, pentru participarea la concursul "Astazi cititor, maine scriitor" organizat de catre editura Herald

Pentru un vis

Tot ce pot sa spun, este faptul ca era o zi insorita. Nu imi mai aduc aminte toate detaliile. Era ca un vis frumos, ascuns dupa voalul ceti, ceea ce il face special si de neinlocuit. Ceea ce am sa va spun, sunt singurele lucruri pe care le-am retinut inca de la inceput, insa nu am uitat nimic, oricat de mult m-am schimbat. Pentru ca am purtat ura, apoi am iubitm mi-am purtat mie insumi ura, pentru ca apoi sa inteleg si sa merg mai departe.
Primul lucru pe care mi-l amintesc... arsura soarelui prin geamul de la capatul tranvaiului. Apoi si transpiratia calda car ma inabusea. Poate din cauza calduri sau poate din cauza agitatiei si presiuni la care eram supus de cursa contra timp nealeasa. Trebuia sa ajung in inima orasului cat mai repede.
Doar atunci cand am ajuns aproape de ultima statie, am observat ceea ce trebuia sa fi observat mult mai inainte. Un cordon urias de oameni intins in lungul a mai multorstatii, apoi urca pe dealul mitropoliei. Nu stiu cu ce ocazie, nu era nici o sarbatoare, si oricum nu stiusem de asta, pentru ca fusesem atat de neinspirat incat sa stabilesc intalnirea langa deal, printre toti acei oameni plictisiti si nervosi.
Cum mai exact, nu-mi aduc aminte. Dar stiam deja unde o gasesc. Atunci cand tranvaiul a intors, am recunoscuto. Defapt le-am recunoscut pe ea si prietena ei. Stiu ca purta o geaca rosie, avea un par saten. Cam atat am putut s aobserv in acel moment. Cat despre prietena ei... era inalta si avea un par brunet cret., lucruri pe care le-am observat defapt ulterior. In acel moment ochii imi erau furati doar de ea. Poate ar trebui sa-i dau un nume. Lucry ar fi minunat.
Atunci cand am coborat din tranvai imi simteam inima cum bate puternic in piept. Eram emotionat, imi era teama sau nerabdator? Defapt erau toate trei, intr-o combinatie care ma ducea intr-o stare de extaz. Acel sentiment... este atat de ciudat, desi nu eram eu insumi, imi placea.
Am ajuns langa ele. Soarele raspandea razele lui peste tot, iar eu nu stiam ce sa fac. Pentru un moment m-as fi multumit sa stau nemiscat, fara sa spuna careva ceva. Astfel privind-p in liniste, admirandu-i frumusetea si acel zambet delicat care imi facea inima sa bata si mai tare. Dar lucrurile nu puteau sta asa. Ce n-as da sa fiu un supererou sau un geniu malefic, nu conteaza ce, doar ca sa pot oprii timpul loc, pentru toti ceilalti, mai putin pentru mine. Oare de ce n-a fost posibil? Desi imi pot imagina in multe feluri,lucrurile s-au petrecut cu o oarecare picatura de ciudatenie. Le-am salutat pe cele doua, am facut ceva conversatie stupida, nu stiu daca am parut agitat, dar fara sa vreau m-am comportat urat cu prietena ei, ii aratasem intr-un mod neplacut ca nu mai era bine venita. Pot spune ca ma temam sa ne insoteasca, desi nu fusese vorba de asta inca de la inceput.
Ceea ce a fost ciudat insa, defaapt doua lucruri. Atunci cand m-am apropiat de Lucry, a exlamat cu ton de uimire „wow, ce inalt esti”. Lucru care m-a facut sa ma simt stanjenit. Al doilea lucru lucru s-a petrecut la despartirea de prietena ei. Ma luat de mana,fapt care ma surpins destul de mult si care ma enervat intr-o anumita masura. Imi imaginasem acest moment toata noaptea, si totus se petrecuse atat de subtil.
Ne-am indreptat spre parc, tinandu-ne de mana. Inca imi mai amintesc aceea mana delicata si calda care producea extaz in sufletul meu. NU am mai vorbit nimic. Nu inteleg care era cauza, desi inima imi spune ca nu era cazul unor cuvinte, cand insasi doua inima isi vorbesc uneia celeilalte.

Fara titlu

Sunt la inceputul unui proiect de durata, in care voi depune tot ce am mai bun. NU stiu daca, dintr-un rationament realist sau doar din pesimism, ma tem de cum vor decurge lucrurile. Stiu ca vor urma perioade in care voi inceta sa mai scriu, stiu ca nu toate lucrurile vor fi asa cum cred in acest moment, insa rezultatul conteaza.

Acesta este visul meu, este scopul pentru care vreau sa lupt. Desi ma simt descurajat si imi este teama. De ce anume imi este teama? Buna intrebare... de esec, de o munca zadarnica, astea sau alte motive, nu conteaza. Ci faptul ca trebuie sa trec aceste pedici.

Vorbind desore asta ma simt mai incurajat. Uneori, ca si acum, imi este greu sa accept ca foaia alba este un prieten atat de bun. Si asta ar fi un lucru bun, pentru ca ea va fi alaturi de mine, in fiecare moment. Pentru roman, cat si pentru orele de invatatura si examenele ce vor urma.

Nici in acest moment nu sunt pregatit sa impartasesc dificultatile si lupta din mine. Cea din urma, devenind din ce in ce mai intensa si imposibil de ignorat. Partea mea rationeala se opune, trasformand toate acestea in simple iluzi induse... Am asteptat mult un moment potrivit, pe cineva dispus sa asculte. Timp in care am tot amanat. Lucru care s-a rasfransa puternic impotriva mea. Acest „maine voi face ce trebuie”. M-au cuprins multe sentimente, provocate de amintiri aleatori. Nu simt regret, desi asi schimba multe. Este cert, am avut prea multe de pierdut, in comparatie cu ce am obtinut.

Vreau sa lupt, si inca sper ca nu o voi face singur.

Juramantul (partea a II-a)

Tradatori nu erau de gasit. Nici el, nici ceilalti insarcinati cu aceasi misiune, nu aduceau rezultate. Pe de alta parte, atacurile erau mai dese. Nici unul nu-si indeplinise tinta. Membrii care potrejau mostenitoarea directa erau special antrenati si incoruptibili. Si inca ceva... se spunea despre ei ca nu ezitau sa apese pe tragci, indiferent de cine ar fi in fata lor. Erau insa muritori, fiecare atac miscsora numarul acestora. Asadar era nevoie de o solutie noua. Ceea ce nu intazie sa apara. Mostenitoarea avea sa fie pe fuga... Niciodata sa stea in acelas loc, prea mult timp. Un „protector” schimbat regulat, ii asigura tot ce era nevoie pt a ramane in viata. De aici si noua lui sarcina. Avea sa-i verifice pe „protectori”.

Initial lucrurile au decurs normal. Sarcina lui era una importanta, ceea ce facea ca prestigiul sau in ordin sa creasca. Povara ce ii fusese pusa pe umeri si problmele prin care a fost obligat sa treaca, il schimbase complet. BY mai era un invatacel visator, devenise un om de temut. Invatase regulile nescrise al unui joc periculos, ce se juca intotdeauna in umbra. Invatase cum sa-si „duca crucea vietii”. Incepea sa vada si avatajele, deci sa si profete de pe urma lor.

***

Inca dormea cand ii suna ceasul. Era obosit. In ultima perioada urmarise o pista. In momentul cand aproape aflase niste nume, orice indiciu se evaporase. Orgoliu si moralul lui suferea dupa urma esecului iremediabil. Opri alarma ceasului si se uita la sticla de whisky. Era goala. Seara trecuta, moralul lui trebuia alimentat. Se ridica greoi din pat, apuca sticla si o arunca la cos. Sticla goala il deprima din doua motive. Primul pentru ca nu era prea mandru de seara anterioara, si al doilea motiv... pur si simplu era goala. Se intoarse in pat si culese laptopul, cazut pe langa pat. Rasufla usurat cand vazu ca se deschise fara probleme. Casuta postala arata un e-mail nou. Se pare ca urmatorul protector trebuia verificat. Elibera camera si pleca in drum spre el.

Il vazuse de cateva ori. Era un barbat masiv. Fost soldat de elita, ce alesese calugaria. Desi devenise carunt, inca mai era capabil de-o viata de soldat. Manastirea se afla printe multi, ceea ce-l enerva. Ca sa ajunga la el, fusese nevoit sa-si lase masina intr-un sat din apropiere si sa inchiriezi o caruta. Drumul de acees, era practic o mlastina.

Manastirea fusese un vechi fort, cu ziduri inalte si tocite de atacuri si vant. Fusese bine primit, invitat la o masa delicioasa, iar cele cateva pahare de vin ii ridica buna dispozitie, vrand neaparat sa-i vorbeasca fostului soldat. Acesta insa nu se intoarse dupa aprovizionare. Astfel ceru sa i se arate chilia acestuia. Neaceptand un refuz din partea calugarilor, a fost dus la usa chiliei soldatului. Era mai mobilata decat una normala. Un birau cu multe harti imprastiate, un pat confortabil, si un dulap mare langa usa. Peretii erau acoperiti cu meritele sale din armata. Se hotara sa-l astepte pana se va intoarce. Nu reusi sa se intinda in pat, pentru ca o cutie cu scrisori, aruncata neglijent langa pat, ii atrasese atentia. O ridica, si scormani printre scrisori. Cele mai multe erau personale si se sfii sa le citeasca, insa descoperi si nume importante din ordin. Le citit cu mare atentie. Inghiti in sec. Era un tradator, impreuna cu alte nume din ordin. Neglijenta si credulitatea lui, il taxa acum grav.

O cearta intre cei de dupa zid il trezi din amintirile cei lasa un gust amar. Gasirea tradatorului se intamnplase in urma cu trei saptamani. Timp in care nu avusese ocazia sa se adihneasca. Situatia il obliga sa devina el ultimul protector.

O combinatie periculoasa intre frica, nervozitate si simtul eroic ii implu venele cu adrenalina. O stare de agitatie, similara unui exes de zahar. Uita rana care inca sangera, uita de toate ranile care-l agasau, o stare de extaz al eroului sinucigasi ii insufla forta. Stranse pistolul in mana si se avantura in fata inamicilor. In mai putin de cateva cliple, trase cele trei gloante, condus de un instict pur. Apoi cazu la pamant, ferinduse astfel de gloantele celui de-al patrulea, care-si privea camarazi stupefiat, apoi fugi lasand totul in urma.

Se pare ca cineva sus avea grija de el. Se ridica, mai greu ca niciodata, si se indrepta spre cea care o proteja, sau incercase. Mostenitoarea era socata de cele petrecute... se apropie de ea, o dezlega si o lasa sa se cuibareasca in bratele lui. Si el avea nevoie de o imbratisare. Au stat asa, pana ce, membri ordinului, sosisera.

***

Acum se tine o petrecere in cinstea lui, si in cinstea ordinului. Dar el nu poate lua parte, Sta pe tereasa cu o sticla de vin, privind stelele. Mentorul sau se apropie, lansadu-si mana sa-i cada pe umarul drept.

― Alan, ce faci aici? Petrecerea asta este si in cinstea ta!

― Nu pot...

― Ce s-a intamplat?

―Am ucis!

Raspunsul lasa persoana fara cuvinte. II strase ferm umarul si se retase. Stelele sunt magice!

Jurământul (partea I)

Se întreba un singur lucru. Cum a ajuns în situaţia asta?

Se ascunde după un zid vechi din cărămidă. Este obosit. Corpul nu mai putea rezista mult. A pierdut mult sânge. Cel mai mult dintr-o rană provocată de un glonţ. Un glonţ care aproape şi-a omorât ţinta. Ameţeala care lua amploare îl împiedică să ia o decizie. Priviri pistolul pătat de propriul sânge. Ştia că mai are trei gloanţe. Nu era un trăgaci prea bun, iar dincolo de zid se aflau patru oameni, împreuna cu...

Sângerările se opriseră. Spera că își va putea reveni curând. Avea proasta senzație că toată greutatea se află pe umerii lui. Depindea de el, ceilalți contau pe reușita lui, sau poate doar majoritatea. Trebuia să-și țina mintea în funcțiune. Trebuia să găsească o soluție, urgent!

Când începuse povestea asta? Era prea înderpărtat în trecut, ca să-și amintească cu claritate.

Primul moment pe care îl simțea pulsând puternic, era o amintire, inițial, frumoasă. Îm timp devenise o responsabilitate greu de îndeplinit. Se afla într-o catedrală, așezat în rând cu alții de vârsta lui. Băncile erau pline de oameni care savurau momentul. De sus, cântecul corului, îi dădea o senzație manipulantă, de mister, cu un aer divin. Maestrul lui, se afla în față împreună cu ceilalți de rangul său. Ritualul decursese normal. Maestrul care conducea ritualul îi chema pe rând pentru a rosti juramântul, apoi maestrul tânărului respectiv îi așeza mantia pe spate. Urma rândul lui. Teama îl cuprinsese, își făcuse o promisiune ce trebuia respectată. Se îndrepta spre cel care îi rostise numele. Îngenunche, privind in jur. Inima îi zvârcolea in piept, iar câteva lacrimi dădeau să curgă, datorita intensității sentimentelor care-l încercau. I se ceruse să rostească jurământul. I se ceruse pentru a doua oară. I se impuse. Atunci strânse pumnul și lovi răsunător podeaua, rostind jurământul cu voce tare și sigură. Lacrimile nu mai putură fi oprite. Toți cei prezenți rămăseseră blocați. Nu rostise jurământul pe care îl făceau cu toți, ci unul propriu. Avea să potrejeze, avea să fie fidel ordinului și scopurilor acestuia. Dar nu jurase supunere. O voce dură și impunătoare răsună dintre cei aflați în bănci:

― Jurământul îți este acceptat!

Ritualul continuă, maestrul său îi puse mantia la fel de dezorientat ca și el. Se ridică și se întoarse la locul lui. Observă, abia atunci, că mâna îi sângera. După minute lungi, conștientiză ce se petrecuse. O bucurie uriașă îl domina. Șiroaie de lacrimi se scurse nestingherite.

Era amintirea unei victori. ÎI amintea de promisiunile grele pe care și le făcuse în timp. Asta îl încuraja. Se văzu din nou ascuns după zidul de cărămizi. Amețeala nu dispăruse. Starea de rău se accentuase. Lipsa de sânge își arăta efectele dure. Căzu în genunchi. Efectul amintirii părea atât de îndepărtat, încât nu mai conta. Era tentat să inchidă ochii. Pistolul scăpă din mână. Sunetul metalic îl trezi la realitate. Recuperă pistolul și își spuse cu glas tare:

― Rămâi treaz.

Încercă să-și amintească altceva. Momentul în care cunoscu cea mai puternică persoană din cadrul ordinului. Respectiv și cea care intervenise în ziua inițieri. Un bărbat trecut de vârstă de 50 de ani. În viață abținuse tot ce-și dorise prin ”foc și sabie”, sau cel puțin așa se spunea. Făcea parte dintr-o sacra familie nobiliară, potrejată de ordin. Asta nu-l oprise să devina membru și mai târziu devenind lider. În viața de afară, era un afacerist modest, cât să-și permită orice, principala sa ocupație rămânând însă treburile ordinului.

Primi invitația la conacul acestuia. O casă enormă, construită în stilul renașcentrist. Fu condus în biroul acestuia, unde se simțea același aer renașcentrist, cu toate ca se regăseau toate utilitățile unui birou modern. Se afla in birou, consultând niște dosare. Trecu imediat la subiect.

― Ști ce spun ultimile vorbe? Exista trădători în ordin.

― Da, am aflat si eu de ele!

― Bun, atunci te rog să-i cauți...

― Cu tot respectul, dar...

―Știu ca ești prea tânăr. Vor mai fii și alți care vor cauta. Nu vei fi singur. Însă nimeni nu va știi despre ei. Sper că nu te-ai schimbat față de cel din ziua initierii?

O amintire ce-l făcea întotdeauna mândru. Un zâmbet renascu pe față. Un nou sentiment pulsa. Un sentiment ce avea nevoie de alimentare: dorința de reușită. Moralul creștea, iar asta alarma corpul. Simți cum un val de adrenalină îi inundă sângele.