In lupta cu conditia

                 Decizi proaste duce la decizi si mai proaste. Atunci cand am inceput sa respir praful de pe jos, nu m-am mai putut ridica am realizat greselile iremediabile, am simtit cum steaua se stinge, pierzandu-se in negura cerului. Uneori privirea mi se incesoseaza, mainile tremura iar picioarele se inmuaie timp in care amintiri isi arata fata ascunsa, dure adevaruri. Nu le-as putea face fata, le ingrop adanc, legate cu lanturi cat mai grose, dar se sparg de fiecare data. Am nascut un demon mai puternic decat creatorul sau.

                Pe suprafata curata a oglinzi se reflecta parul lung, rascolit ce continua cu barba crescuta mult si confuza, dar privirea de acolo nu este a mea, rece si adanca de parca ar vedea dincolo de carne. Desi stiu ca probabil este a mea, licaria de ura ma sperie, nu o pot priviri in ochi. Nu vreau, nu mai vreau sa o ascult, sa stiu cine este.

                Am pus acel pariu cu viata, am crezut ca pot depasi actuala conditie. Calcule cu rezultat pozitiv, sanse existente, devotament loial, abitie sincera, toate au fost inutile. Zi dupa zi, traind cu ideea ca intr-o zi voi reusi, inghitind tacut fiecare zi. Insa timpul a imputinat oameni de langa mine, a micsorat sansele, alte calcule gresite. Eu cu mine impotriva a oamenilor, legilor, a sorti, esuind impreuna. Singuratatea mi-a incesosat mintea, m-am pierdut pe un drum imposibil de inaintat.

                In aceea seara a pastelui, Biserica era neincapatoare incat mi-am gasit loc doar in fata usi precum un nebotezat din vechime, incarcat cu mancare expirata. Din prea mari mila si superioritate a unui om avid, stapanul din vremuri. Alaturi de mine, isi gasise loc un barbat al carui nume nu l-am stiut niciodata, dar l-am privit duminici la rand cum albeste, cum i se ponosesc acelasi haine. Pe atunci tine intr-un carucior un copilas de cativa anisori nascut bolnav. Pare ca asculta vorbele reci ale preotului, dar privirile fugare surprind grupul de tineri plin de veselie, din inauntru. Ii cunosc in parte, am primit dovada de credinta a mirului in acelasi timp. Fara griji, veseli, imbracati cu valoarea cateva salari ale mele. Nu m-au acceptat niciodata, nici nu m-ar fi privit. Oare cel ce vorbeste sec la microfon, ar putea da vreun raspuns al diferentelor de sansa in viata?

                Faptul ca nu toti oameni te accepta nu va fi niciodata o problema. Insa atunci cand oameni ce par sa te placa, dispar de la sine unul dupa altu. M-am trezit intr-o zi ca am nevoie langa mine de o persoana, sa pot vorbi, sa fiu ascultat, inteles, ca apoi sa realizez ca nu mai exista nimeni. A fost ceva de moment, iar increderea tradata. In aceea clipa devi nevoit sa faci fata singur, iar lucruile nu mai au intelesul corect, decadere deplina. Calcule refacute, mers inainte...

                Intr-o clipa, o mie de voci isi spun cuvantul. Semnul unui...

                In lupta cu propia conditie, nu poti reusi singur, niciodata sa crezi ca o poti face!