Aplecati, pe vine, in jurul lui erau
prezenti doar omul gras si tanara ce il ghidase pana pe acest colt de munte. Le
simtea privirile calme si calculate cu care il tinteau. Desi curiozitatea li se
citea pe chip, amanau acele intrebari dintr-un motiv bine intemeiat, in final
renuntand la curiozitate si acceptand chemarea unor cunostinte care tocmai
plecau, omul gras se ridica greoi, folosinduse de ambele maini, intr-un
echiriblu frivol. Ramanad singura, tanara ii prinse in maini obraji umezi,
prividu-l drept in ochii, ca un efect calmat.
—Vreau... Trebuie sa pictez!, apoi dupa o pauza de cateva
secunde lungi, Nu stiu sa ajung la masina, mormai pictorul evitand privirea
fixa a tinerei.
Printr-oo miscare naturala, agila
precum o crapioara, tanara se ridica de langa pictor, facand, apoi, trei pasi
apoi topaiti. Intoarse doar privire in
spate, inclinand capul astfel incat parul aluneca liber pe langa urmar, mana de
pe aceasi parte a corpului peste acelasi umar, miscad de cateva ori degetul
aratator in semn de chemare. Privelistea acestor fapte eclipsa pictorul,
urmand-o fara a a-si mai impune vreun gand, constiinta acestuia. Vraja unei
adevarate iele, asa cum el nu crezuse in vreuna din oricare din zilele
acestuia.
Pictorul o urma prin padurea, acum
normala, coborand muntele pe carari nestiute, invizibile. Oricat grabea pasul,
la aceasi departare de cativa metri, ramanea. Patura linistita de frunze
uscane, nu pareau deranjate de pasul ei, crengile goale nu se agatau, nu se
frangeau, nu ii blocau calea, cum lui i se intampla atunci cand trecea pe langa
acestea, reusind chiar sa-si sfasaie haina de piele in cateva locuri. Desi observa,
nu se gande la aceste lucruri, imaginile, inspiratia refaceri tablourilor ii
consuma aproape toata concentrarea.
O intrecea brusc, luind-o inainte, de
aceasta data, spre locul din uriasa parcare unde isi amintea vag ca parcase
masina, stramb, pe trei locuri de parcare, atunci cand au ieist din padure,
intrand in micuta padurice amenajata. Ar fi vrut ca macar sa o salute, dar in
el, se nastea o obsesie. Vinovatia prindea oarecum viata cand se aseza pe scaunul
soferului, inlocuita brusc cu uimirea atunci cand portierea din drepta se
deschise, si pe scaun se aseza tanara, respirand sacadat, dupa un efort fizic
prea mare. Se privira, niciun cuvant. Masina trezita, pleca de pe loc intr-un
derapaj lung, continand asa la fiecare viraj, datorita unui condus agresiv. Automobilul
sport era in largul sau.
Pe bordul masini, statea aruncat un
telefon. Avea un led verde ce lumina intermitend, anuntand apeluri pierdute,
dar era ignorat in continuare. Atunci cand si ecranul prinse viata impreuna cu
micul difuzor, o mana fara vedere atinse ecranul inchizand un apel. Al doilea
apel insemna o adevarata greseala, aceasi mana il aduna fara pic de delicatete
si il arunca pe geamul care inca se deschidea. Pentru o secunda se auzi in mana
sunetul tipic caderi unui plastic pe asfalt, apoi, in aceasi secunda, cum
telefon a fost strivit de rotile unei masini de pe contrases. Alte priviri,
niciun cuvant.
Masina se oprii printr-un derapaj
aproape controlat in fata unor porti mari din fier forjat, apartinand stilului
gotic, precum si cladirea ce se afisa, semeata, inainte. Deschise portirea, si
fara a o mai inchide intra in casa ce era descuiata, nu ca ar fi avut freodata
chei de la propia casa. Intra direct in atelierul era la fel cum il lasasera
pompieri. Urme de carbon peste tencuiala peretilor, pe alocuri umflata de la
furtunurile pompierilor. Bucati de panza si lemn ce nu avusesera timp sa arda
imprastiate intr-un covor, mancat, din cenusa. Pe alocuri inegrita, sticla cu
gatul spart era inca pe jos, o ridica si o aseza pe acelasi raft al unui dulap
aproape intact. Ridica sevalentul de pe jos, privi cele doua portiuni arse
complet, nu mai avea cum sta in picioare. Atunci un gand agitat, il facu sa
adune bucatile de panza si lemn, improvizand o reparatie de amator ce nu promitea
prea mult. Aduna toate uneltele necesare, salvate, de ura sa, datorita
dulapului din lemn bine tratat. Creinul atinse panza, astepta cateva clipe apoi
alerga pe panza, lasand in urma dare indescifrabile pentru alti ochii, decat ai
pictorului.
In acest timp, prin usa
intredeschisa, o mana delicata strecura o tava cu cateva sandvisuri si o sticla
cu apa. Desi deranjat de interventie, le manca rapid cu mana stranga in timp ce
lucra in continuare la tablou. Insa acesta cerea multe ore de munca, apoi
urmara si alte tablouri, pictorul nu iesi din incapere. A doua zi gasi langa el
un nou serbalet si dulapul plin de toate articolele necesare continuarii munci
sale. In fiecare dimineata gasea la usa mancare, suficienta pentru intreaga zi,
diversa si in acelasi timp usor de mancat si sticla plina de apa. In primele
dimineti, il asteptau si haine de schimb, dar nu-si ingadui aceste efort astfel
incat, acestea disparura fara a mai aparea altele. Nu se intreba cine are grija
de nevoile sale primare, abia constietiza ca barba ii crestea sau crusta de
vopseluri uscate de pe fata, maine si mai ales de pe haine.
O ultima atingere a panzei cu o
pensula foarte subtire, o privire de ansablu si un rasuflat usurat, intreaga
colectie era finalizata. Se apropie de geamul intredeschis, afara totul era
alb, ninsese mult in ultima vreme. Deschise geamul pana la perete, lasand aerul
rece cu miros de iarna sa intre in incaperea inbacsita de mirosul usturator de
vopseluri si diluant. In fata porti inchise, masina nu mai era unde o lasase,
atunci amintindu-si ca cineva avusese grija de el. Incerca sa se ghideze dupa
lungimea barbi, asupra timpului scurs, se opri la o marja de doua-trei luni.
Simti nevoia de o baie urgenta si un
schimb curat de haine, astfel se indrepta spre dormitor. In casa plutea un
miros vag de mancare gatita fara ai putea da un indiciu asupra bucatarului, in
definitiv isi concediase toti oameni. Prinse clanda usii de la dormitor in
mana, dincolo de ea se auzea un televizor mergand, indignandul ideea ca
necunoscut prefera sa stea in dormitorul sau. Deschise usa, pregatit sa tipe.
In pat, imbracata in propiile lui haine, tanara din padure rontaia cipsuri,
uitandu-se la o emisiune pe imensul ecran. Legaturile se formara repede in
mintea inca nu prea lucida a pictorului.
Pictorul cazu in genunchi, lacrimi
cugeau iau pe obraji si spuse cel mai sincer cuvant din intreaga sa existeta:
—Multumesc...
Partea finala.
Multumesc celor care au avut rabdarea de a citi aceste lungi parti. Sper ca va placut, si acum cu ultima parte ati inteles mesajul imbracat intr-un ambalaj atat de bun pe cat am putut.
interesant articol
RăspundețiȘtergere