8 ianuarie 2014

Iela, o iubire ideala (partea a IV-a)

Aplecati, pe vine, in jurul lui erau prezenti doar omul gras si tanara ce il ghidase pana pe acest colt de munte. Le simtea privirile calme si calculate cu care il tinteau. Desi curiozitatea li se citea pe chip, amanau acele intrebari dintr-un motiv bine intemeiat, in final renuntand la curiozitate si acceptand chemarea unor cunostinte care tocmai plecau, omul gras se ridica greoi, folosinduse de ambele maini, intr-un echiriblu frivol. Ramanad singura, tanara ii prinse in maini obraji umezi, prividu-l drept in ochii, ca un efect calmat.
Vreau... Trebuie sa pictez!, apoi dupa o pauza de cateva secunde lungi, Nu stiu sa ajung la masina, mormai pictorul evitand privirea fixa a tinerei.
Printr-oo miscare naturala, agila precum o crapioara, tanara se ridica de langa pictor, facand, apoi, trei pasi apoi topaiti. Intoarse  doar privire in spate, inclinand capul astfel incat parul aluneca liber pe langa urmar, mana de pe aceasi parte a corpului peste acelasi umar, miscad de cateva ori degetul aratator in semn de chemare. Privelistea acestor fapte eclipsa pictorul, urmand-o fara a a-si mai impune vreun gand, constiinta acestuia. Vraja unei adevarate iele, asa cum el nu crezuse in vreuna din oricare din zilele acestuia.
Pictorul o urma prin padurea, acum normala, coborand muntele pe carari nestiute, invizibile. Oricat grabea pasul, la aceasi departare de cativa metri, ramanea. Patura linistita de frunze uscane, nu pareau deranjate de pasul ei, crengile goale nu se agatau, nu se frangeau, nu ii blocau calea, cum lui i se intampla atunci cand trecea pe langa acestea, reusind chiar sa-si sfasaie haina de piele in cateva locuri. Desi observa, nu se gande la aceste lucruri, imaginile, inspiratia refaceri tablourilor ii consuma aproape toata concentrarea.
O intrecea brusc, luind-o inainte, de aceasta data, spre locul din uriasa parcare unde isi amintea vag ca parcase masina, stramb, pe trei locuri de parcare, atunci cand au ieist din padure, intrand in micuta padurice amenajata. Ar fi vrut ca macar sa o salute, dar in el, se nastea o obsesie. Vinovatia prindea oarecum viata cand se aseza pe scaunul soferului, inlocuita brusc cu uimirea atunci cand portierea din drepta se deschise, si pe scaun se aseza tanara, respirand sacadat, dupa un efort fizic prea mare. Se privira, niciun cuvant. Masina trezita, pleca de pe loc intr-un derapaj lung, continand asa la fiecare viraj, datorita unui condus agresiv. Automobilul sport era in largul sau.
Pe bordul masini, statea aruncat un telefon. Avea un led verde ce lumina intermitend, anuntand apeluri pierdute, dar era ignorat in continuare. Atunci cand si ecranul prinse viata impreuna cu micul difuzor, o mana fara vedere atinse ecranul inchizand un apel. Al doilea apel insemna o adevarata greseala, aceasi mana il aduna fara pic de delicatete si il arunca pe geamul care inca se deschidea. Pentru o secunda se auzi in mana sunetul tipic caderi unui plastic pe asfalt, apoi, in aceasi secunda, cum telefon a fost strivit de rotile unei masini de pe contrases. Alte priviri, niciun cuvant.
Masina se oprii printr-un derapaj aproape controlat in fata unor porti mari din fier forjat, apartinand stilului gotic, precum si cladirea ce se afisa, semeata, inainte. Deschise portirea, si fara a o mai inchide intra in casa ce era descuiata, nu ca ar fi avut freodata chei de la propia casa. Intra direct in atelierul era la fel cum il lasasera pompieri. Urme de carbon peste tencuiala peretilor, pe alocuri umflata de la furtunurile pompierilor. Bucati de panza si lemn ce nu avusesera timp sa arda imprastiate intr-un covor, mancat, din cenusa. Pe alocuri inegrita, sticla cu gatul spart era inca pe jos, o ridica si o aseza pe acelasi raft al unui dulap aproape intact. Ridica sevalentul de pe jos, privi cele doua portiuni arse complet, nu mai avea cum sta in picioare. Atunci un gand agitat, il facu sa adune bucatile de panza si lemn, improvizand o reparatie de amator ce nu promitea prea mult. Aduna toate uneltele necesare, salvate, de ura sa, datorita dulapului din lemn bine tratat. Creinul atinse panza, astepta cateva clipe apoi alerga pe panza, lasand in urma dare indescifrabile pentru alti ochii, decat ai pictorului.
In acest timp, prin usa intredeschisa, o mana delicata strecura o tava cu cateva sandvisuri si o sticla cu apa. Desi deranjat de interventie, le manca rapid cu mana stranga in timp ce lucra in continuare la tablou. Insa acesta cerea multe ore de munca, apoi urmara si alte tablouri, pictorul nu iesi din incapere. A doua zi gasi langa el un nou serbalet si dulapul plin de toate articolele necesare continuarii munci sale. In fiecare dimineata gasea la usa mancare, suficienta pentru intreaga zi, diversa si in acelasi timp usor de mancat si sticla plina de apa. In primele dimineti, il asteptau si haine de schimb, dar nu-si ingadui aceste efort astfel incat, acestea disparura fara a mai aparea altele. Nu se intreba cine are grija de nevoile sale primare, abia constietiza ca barba ii crestea sau crusta de vopseluri uscate de pe fata, maine si mai ales de pe haine.
O ultima atingere a panzei cu o pensula foarte subtire, o privire de ansablu si un rasuflat usurat, intreaga colectie era finalizata. Se apropie de geamul intredeschis, afara totul era alb, ninsese mult in ultima vreme. Deschise geamul pana la perete, lasand aerul rece cu miros de iarna sa intre in incaperea inbacsita de mirosul usturator de vopseluri si diluant. In fata porti inchise, masina nu mai era unde o lasase, atunci amintindu-si ca cineva avusese grija de el. Incerca sa se ghideze dupa lungimea barbi, asupra timpului scurs, se opri la o marja de doua-trei luni.
Simti nevoia de o baie urgenta si un schimb curat de haine, astfel se indrepta spre dormitor. In casa plutea un miros vag de mancare gatita fara ai putea da un indiciu asupra bucatarului, in definitiv isi concediase toti oameni. Prinse clanda usii de la dormitor in mana, dincolo de ea se auzea un televizor mergand, indignandul ideea ca necunoscut prefera sa stea in dormitorul sau. Deschise usa, pregatit sa tipe. In pat, imbracata in propiile lui haine, tanara din padure rontaia cipsuri, uitandu-se la o emisiune pe imensul ecran. Legaturile se formara repede in mintea inca nu prea lucida a pictorului.
Pictorul cazu in genunchi, lacrimi cugeau iau pe obraji si spuse cel mai sincer cuvant din intreaga sa existeta:

Multumesc...

Partea finala. 
Multumesc celor care au avut rabdarea de a citi aceste lungi parti. Sper ca va placut, si acum cu ultima parte ati inteles mesajul imbracat intr-un ambalaj atat de bun pe cat am putut. 

Un comentariu: