Uita complet de imprejurari, cand
primi in mana o sticla patrata, grea. Privi, pierdut eticheta in timp ce o
ridica spre gura. Scrisul aurit si emblema minuscula ii parea prea cunoscute.
Se oprii. Valuri puternice de firori ii cutremura intregul corp, mana
tremurandui pe sticla. Imagini sacadate, cu o astfel de sticla, spargandu-i
gadul de perete si raspandind lichidul din inteior peste tablourile din
atelier. Transa se epuiza. Din nou confuz, speriat. Din nou nervos si
dispretuitor. Respira sacadat, sangele fierbea acum prin obraji rosi, si nu
alcoolul era de vina.
Mana tremuranda, care tinea sticla,
fu atinsa de o mana moale, care-i indrepta sticla la gura. Il forta chiar sa
bea mai mult, simtind lichidul tare cum il arde, impreuna cu aroma puterca si
diversificata. Pentru un moment, avu impresia ca raceala sticlei ii taie buzele
ca si cum ar fi avut gatul spar. Mintea repeta aceasi secventa, sacadat in 2-3
imagini... cum gatul sticlei se sfarama in perete. Insa, alcoolul isi facea
repede efectul pe stomacul gol, intrand usor, in starea anterioara.
Toti cei prezenti subjugati de aceasi
stare, sticlele se golisera cu toate. Femeila cantau in cor, intr-un dans antic
in jurul focului, devenind doar niste umbre intunecate ce calatoresc prin
lumina flacarilor. Inlaturau orice urma de civilizatie infantila, personalitati
denaturate, nefeminine, devenind astfel pure, demne de darurile Lui. Veneratia
suprema a cretivitati, inspiratiei si sentimentelor umane. Fiind astfel si un
catalizator pentru cei inserati in lungul pietrelor ce formau cercul perfect cu
cinci stalpi. Magia avea sa inceapa...
Asculta, inconstient, cantecul
suveran, privea jocul umbrelor jucause, aproape inconstient. Incepea a intelege
treptat intamplarile din ultimile luni, aproape ajugand la unel concluzi cand
se vaza, dintr-o data, in fata unei porti uriase din piatra, intr-un neant,
unde mai exista doar lumina. Pe rama parpotilor, se gaseau simboluri fara
inteles pentru pictor, prezente si pe porti, la capatul fiecarui a unui copac
ciudat. Avea radacini puternice, un trunchi gros, si primele ramuri, groase si
ramificate, insa, dintr-o data tunchiul continua cu o ramura subtire. Sub
acesta, isi descoperi numele.
—Dincolo de aceste porti se gasesc raspunsurile, insa cu un
pret.
Tuna o voce in neantul fara ecou,
fara forma. Impulsionat de abadonul de curand, accepta schimbul, nestiind la ce
angajeaza. In acea secunda, portile se deschisera, putind,atras de o forta fara
materie in interiorul acestora.
Ochii ii avea inchisi, respira un aer
racoros de vara prafumat de paie uscate. Acestea intepau pielea prin hainele
subtiri, fiind o senzatie straina, noua. Intreaga sa existenta se pierdea
treptat, devenind o umbra constienta, incapabila de a actiona macar prin gand.
Primea coruptibil trariile individului ce medita la propiile visuri, pe patura
de paie. Devorat de fericirea ideala, strabatut de firori planurilor
realizabile fara obstacole, o minte prea tanara. Aceasta, ridica ploapele,
aceasi luna, acelasi cer senin, alte stele, o alta straluceste mai puternic. O
mana se prelinge pe fanul arid, prizand o chitara veche. Incepe un cantec lent,
maine, prima melodie pe o scena adevarata.
O mana ridicata asupra unei multimi,
privire rece stapanitoare aruncata de la un balcon inalt, curcand supermatia
convinsa. Un strigat feminin al disperar, intr-o noapte de vara, doar luna
raspuzandu-i. Atat de multe imagini, de persoane, de trairi, incat tot ce
cunoscuse pana atunci privi dintr-un unghi mult mai patrunzator. In final, se
trezi intr-o camera saracacioasa de spital, alaturi pe o masuta multe buchete
de flori si fecilitari, stia de ele, insa acel trup stafedit nu mai era capabil
de vreo miscare. Ochii se inchideau incet, buzele se arcuiau intr-un zambet
timid, sincer. Sentimente puternice de impacare si multumire invaluiau, asa
numita, moarte.
Era prezent, iar, in fata portilor
din neant, acestea inchizandu-se risipind un zgomot calm de piatra frecata de o
alta. Isi recapata constiinta si dreptul de a putea gandi, desi pastra in
suflet bune parti din traiile necunoscutilor. Atat de diferite, prea pure,
sentimente bune si rele, ura si iubire, nastere si moarte. Nu mai reusise de
mult sa simta mai mult de ruina minti sale, acum traia, in ziua aceea a trait,
incediind o parte din ura. Ultimi ani scurzandu-se mecanic, in ritualuri de zi
cu zi, fara semnificatie.
—Priveste viitorul ce ai izbutit sa-l schimbi!
Vocea se auzi, pe fondul aceluiasi
scartait al usilor. Atunci observa ca desenul capacului se modificase, de parca
noua arbore isi recapatase vitalitatea si tintea cerul. Cu astfel de ganduri se
trezi, precum o fantoma, in galeria ce obisnuia sa arate publicului stilat, creatiile
sale. Un afis urias, pe care statea scris cu litere pictate „libertatea”.
In capatul, lungului hol, un tablou
de mari dimensiuni pe un fond de albastru placut. Forme diverse, in diferite
culori, aruncate, parca, pe carpa picturi. Privita de aproape, pe sub ochelari,
de un barbat gras, barbos si imbracat intr-un costum clasic. Vocea sa,
pitigaiata, citea tabloul amintind cele mai bizare cuvinte, iar cei prezenti,
sustineau spusele prin miscari obosite ale capului. La fiecare oprire, spori de
aplauze rasunau in incaperea lunga. In tot, se regasea un singur numitor comun,
bogatia. Haine prea scumpe, bijuterii prea mari, gaduri prea reci, viata prea
putina.
Abia acum, realiza unde ajunsese.
Abia acum vazu lucrurile care ii corupsesera inima fragila. Isi pierdu,
treptat, dorinta complexitatii mesajelor trasmise, sentimentele ce il
ingenuchiau si reprezentau oricinea inspiratiei, devenind protagonistul unei
lumi sarace, unde rezultatul munci sale devenea un produs de schimb material. Adevar
ocolit de minte, dar si un cutremur zguduitor in suflet.
Auzea o voce groasa mururand, unde
adanc in interiorul sau. Momentul ce nu mai avea sa se intample, nemaiexistand
picturile, ii consuma toata conentrarea. O privire in gol, indeajuns incat
holul sa se evapore, lasand in urma o imagine difuza, precum geamul picurat
alert de o furtuna acida. Vocea devenea mai clara, si el realiza ca pe obraj i
se scurge un lichid cald, chiar daca resimte din nou frigul.
—Esti in regula? Trezestete! Asculta-mi vocea si
urmeaz-o... auzea vocea in continuare,
tot mai clar.
Era din nou pe munte, majoritatea
plecasera, altii imparteau impresi. Focul era stins, frigul muscand din nou din
ce nepregatiti, iar lui, ii curgeau siroie de lacrimi. Asa cum nu o mai facuse
pana atunci, plagea neintelegand prea bine de ce.
va urma...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu