Tranvaiul se
zgaltaie pe sinele nu tocmai drepte. „De cand n-am mai fost pe aici” imi spun.
Aceleasi cladiri, aceleasi racoare si aceasi pozitie constransa de emotii.
Urma, intr-un timp trecut si mai prietenos, sa ma intalnesc cu ea. Nerabdator,
imagini frivole cu acel zambet, privirea ce parea ca spune o mie de cuvinte
tacute. O iluzie ce s-a dispersat, prin acel sentiment pe care il are un
alergator care se impiedica in fata liniei de sosire... nemaiputand sa se
ridice. O iluzie dispersata. L-ai putea
acuza, daca n-ar mai trece linia de sosire in aceea zi?
O
iluzie au fost si prietenia si iubirea. Doar o pagina scrisa la repezeala, in
speranta ca urmatoarea va aduce un subiect mai bun. Si Dumnezeu a ascultat-o se
pare, dar nu si pe mine. Calcand in picioare, intelegand total gresit, de parca
nu ar fi avut cum sa ma fi cunoscut. Dar „mai bun” va exista intotdeauna, iar „mai
putin bun” voi fi intotdeauna.
Tobele
bat, inima ii urmeaza ritmul lent si adanc. SI sigur vorbeste despre
singuratate. Lumea reala este o iluzie, se disperseaza si apare intr-un ciclu
al necunoscului, al lumii ce apune. „Un om incapabil de iubire, nu va primi
iubire. Un om care incearca sa-i inteleaga pe ceilalti va ramane singur,
intr-un colt privindu-i.” Asta pare a fi realitatea.
Acest
sentiment de singuratate nesfarsita. Senzatia continua de strain. Neincrederea
si scepticismul cu care sunt privit. Vocea aspra ce-si spune rationament,
vorbeste despre posibilitati. Sansa de a gasi pe cineva, dar aceeasi voce se
contrazice, „dar de ce ar face cineva sacrificiul de a intelege ceva ce nu poate vedea, de ce ar mai oferii si
iubire?” Iubire clar NU. Cine ar accepta aceasta masca degradanta? Nimeni,
desigur.
Ceea
xe este in interior, chiar nu mai conteaza.
Realitatea
este o iluzie, fericit cand nu sunt in ea.