Iela, o iubire ideala ( partea I )

Mergea pe unde isi gaseau picioarele cale, in padurea sacatuita de frunze vii. In sus pe cer, soarele isi oferea locul nenumaratelor stele si a unui mare astru luminos. O luna plina. Gandurile inca rumegau cele petecute cu cateva ore inainte. Plin de furie fata de site, dispret fata de propia arta, ura pentru oameni ce-l inconjurau isi incediase tablourile, propria manifestare a unei fiitei degradanda, in mijlocul atelierului. Flacarile flamande cuprindetau tot, el doar privea fara nici o expresie, rece si inuman. Inca mai tinea in mana sticla goala de whisky scump primit in noaptea decernari unui premiu artistic. Nu-l bause, desi pastrat pentru o ocazie speciala, si-a gasit suprema utilitate ca si combustibil in distrugerea a greseli naturi a ceea ce devenise.

            Isi aminti rusinat de femeia, straina pe atunci, ii oferise toata iubirea si sustinerea in visul sau. Ramand singura, cand el devenise deja faimos si bogat, veni in enormul sau palat medieval in a avea grija de treburile casei. Chiar si in ziua accea, se afisa in fata usi grele de lemn masiv, imediat ce frumul gros iesea greu pe fereastra. Era singura fiinta din casa,  restul slujnicilor fusera concediati in depresia sa spontana, fara a-si lipi gandul de femeia batrana, acum, care urma sa le faca pe toate. O transformase, fara voie, in sclava datorita bunatati sale. Dispretul de sine crestea acum, realizand ce omise atunci. Imaginea unei violente salbatice ii fulgera dureros inima. Statea acolo in fata usii deschise, panicata vizibil de imposibilitatea de a intelege ce vede. Cum flacarile amenintau sa-l cuprinda, aceea fiinta dintr-o bucata il prinse de mijloc si incerca sa-l traga afara. Privirea sa din aceea moment, o simti indurerat, plina de o ura groteasca. Stia ce urma, se oprii din mersul aleatoriu, ca sa urmareasca crengile unui arbore batran, o mica pauza cat sa-si linisteasca mintea zbuciumata.

            Isi impinsese bunul samaritean, toata forta intr-o palma cu tinta precisa pe obrazul femei. Aceasta speriata il lasa, cautand probabil dupa ajutoare. Nu stia sigur. Nu o mai vazu, fu scos din camera de pompieri care stinsesera focul. Cu greu digera aceste ganduri, cu atat mai greu ii va fi sa se afisese in fata dansei cu scuze si rugaminti de iertare. Se simtea un monstru, ce avusese in plan sa-si distruga toate realizarile, parese, necuvenite dupa recenta mentalitate. Ura si dispretul cresteau pe masura ce-si vedea creatiile slabe, conduse de oameni falsi, pentru un public prost. Ultimile tablouri reprezentasera clacarea, reprezentati banale ale unui om fad ce si-a vandud sufletul.

            Simti cum vantul trece prin haina subtire de piele maronie. Fiecare muschi tremura in incercarea de a incalzi mai bine sangele. Realiza subit ca, pe langa frig, se lasase intunericul. Delira, prin parti ale paduri pe care nu le cunostea, de cateva ore. Ceasul de la mana lipsea, iar telefonul era probabil aruncat prin masina. Pe langa faptul ca nu stia cat timp trecuse, nu era nimeni care sa-l caute, sa se ingrijoreze de lipsa lui tarzie. Abia ziua urmatoare, padurari vor gasi dimineata, cand vor iesi din post, o singura masina civila parcata in lunga parcare si vor da alarma. Va trebui sa reziste, pana atunci... cate ore?

            O senzatie a nesigurantei si teama se nasteau subtil din adancurile sufletului sau pana il cucerira cu desarvarsire. Gandurile sale anterioare ruinate de cercetari alerte in memorie. Pericolele erau multe, animale salbatice, capcanele braconierilor, le-ar putea feri, dar cum avea sa supravietuiasca pana a doua zi cand ar putea fi gasit? Putea, oare, sa se intoarca sau sa caute o cabana a padurarilo? Apropiindu-se de un luminisi, incerca sa priveasca cerul spre a-si alege o directie. O ceata ce inca se aduna, acopereau majoritatea stelelor, devenindu-i imposibil sa-si regaseasca un simt al directiei. Inima incepu sa-i loveasca coastele. Apoi, ca o usurare de moment, se gandi sa se ghideze in functie de muntele peste care padurea urca mareata cu brazi solizi. Se intoarse spre directia ce parea a fi cea dinspre care a venit. Niciun munte, doar ceata. Isi mari aria, stanga-dreapta, doar ceata. Se bloca, cand se intoarse in direcia opusa si vazu muntele atat de aproape, incat ar fi putut numara brazi. Calcule obscure avu rezultatul ca mersese undeva intre 20 si 30 de km, timp probabil patru-cinci ore. Se ratacise.

            Agitat, isi forta mintea in a-si aminti cate cotituri luase si cam pe la ce distante. Neinchipuidu-si niciodata ca ar fi putut ajunge atat de indepartat de zona turistica a paduri. Insa toate imaginile care i se oferau erau despre aceasi copaci dezveliti, pentru el fiind aceasi ca si cei care se pierdeau incet in ceata. Cazu in genunchi, cateva frunze uscate se salvara plutind cativa centrimentri mai departe de genunchii sai. Era incapabil sa mai i-a o decizie. Frigul ii racise si ultimile fracmente din suflet, mintea amorti.

            Ceata se aduna, ingrosandu-se la nivelul crengilor precum un covor pufos si opac. O clipa de intuneric total, apoi incepu a filtra lumina de la luna, devenind ea insasi un nou astru, imprastiind o lumina alba placuta, prin care toate deveneau mai stralucitoare. Pictorul, trezist in simtiri de o zi in acea noapte, crezu ca adormise suficient pana la zori. In loc de asta, vazu imaginea ce ii era greu a da crezare. Trunchiurile drepte si groase de stejar urcau din pamantul acoperit de frunze uscate pana aproape de patura cerestra, unde crengile se desparteau fiecare in calea sa prin patura. Curenti de de aer, treceau aleatoriu, printre crengi facandule sa le urmeze cursul, trosnind intr-o armonie vizibila. Sunetele formau o molodie ce avea darul de al linisti, desi il speria fiecare secunda in care nu se trezea dintr-un vis imposibil.

            Lasa corpul incordat sa cada, in continuare, in maini. Incerca sa gandeasca, dar atentia ii fu atrasa de o senzatie si mai imposibila. Melodia naturi misterioase, era acompaniata de o voce, vag auzita, in acelasi ritm usor apasat. O tanara canta probabil, in indepartati. Ideea de a o cauta se sfarsi printr-o retragere in singuratate si ratacire. Analiza situatia, privind spre covorul de frunze de pe jos, singurele normale de pana atunci, acum sari in picioare cand realiza ca, una cate una, se ridica, intr-o plutire siguratica, pana la nivelul genunchilor sai. Trai in aceea clipa, o crunta asteptare in a se trezi dintr-un vis prea real.

            —Vino! Vino aici!

            Auzi o soapta delicata, dar perceputa mai tare decat cel mai puternic strigat. Rostise cuvintele, aceasi voce placuta, ce mai devreme fredona impreuna cu natura. Pictorul confuz nu resimti asemanarea, privi doar in directia dinspre care se auzi prima chemare. Departe, fie poate sapte metri, intre arbori, o silueta feminina, conturata frumos tinea o mana ridicata in semn de ajutor. Imaginea ce combina realitatea cu misticul il coplesi, incat pasi micuti in spate, pregatira o cazatura printre frunzele plutitoare, care se agitara ca niste fulgi suflati.

            —Vino! Nu-ti fie teama, vino..., se auzi vocea, mai incet, mai aproape.

Va urma...