27 februarie 2013

A visa cu ochii deschisi


              O foaie de hartie goala. Astepti cuvintele sa curga. Le-ai avut in minte, le-ai simtit cum au curs cateva clipe prin tine vazut farmecul. Dar odata, aceasta foaie pusa in fata, ai devenit gol. Cuvintele uitate... Incerci sentimentul iar si iar, dar parca foaia de hartie te sperie. De ce ti-e frica? Ce provoaca acest sentiment sters, abia de realizezi ca te influenteaza? Poate un zid... sau o usa care se inchide, sau chiar un vechi prieten care te tine de mana, oprindute sa...? Este ceva superior frici instictivale animalice, este ceva mai complex, ceva ce subconstientul incearca sa te apare, acel adevar pe care-l eziti sa-l cunosti... cine esti cu adevarat!
                Si-ti aduci aminte de acel sentiment cu care, uneori, te trezesti. Oricat ai incerca, nu reusesti sa-i vezi sursa din vis. Parca nu te recunosti. Dar ai convingerea ca asa ceva, nu ai mai simti cu ochii largi deschisi, dar ceva? Intuitia poate, incearca sa-ti traduca. Suficient nu este, nici decum. Il simti, este atat de binecuvantat, divin poate, Vrei mai mult. Si s-a adeverit, apare in plina zi, visand, de aceasta data, in plina zi, mai lung, mai puternic. De parca esti departe, intr-un loc indepartat, de cel cu trupu salaluiesti. Intr-o alta lume sau poate intr-un viitor. O iluzie? Sa fie adevarat? Dar pare real, prea real. Suficient detaliat, iar sentimentul... Poate este nebunie, dar uneori atat de puternic, incat ai tendinta sa-ti infigi unghiile adang in piele, frangand-o sa afli ce este dincolo, care ar putea fi sursa sufierintei din adancul pieptului.
                Apoi ceva apare, un latrat de caine, ceva sunad, o masina care trece, cineva cunoscut. Astfel intr-un fior tacut, ce scutura corpul, te trezesti intr-o realitate, in cea din intai clipa, necunoscuta. Ai visat cu ochii deschisi? Dar in vise, poti trai atatea, cat altcandva in zile?
                Insa trece, aproape ai uitat. Dar se intampla din nou. Te lasi momit la fel de usor si acelasi fior la sfarsit. Incepi sa intelegi ca asta iti aduce fericirea. Stii prea bine, chiar sti ce trebuie sa faci. Astfel, cu cat te hotarasti sa mergi pe  drumul din vise, cu atat visele sunt mai dese, CU cat muncesti mai mult, cu atat sperante puternice se nasc, dorinte ce-ti  acopera mintea. Incepi usor sa uiti de lucrurile ce pana atunci, erau valorii ale propiei trairi. Acum te lasi condus, vise apar si apar... devin un drog...
                Intr-o zi ceva apare, lucrurile se schimba, stranesc frica, la care ramasesem la inceput. Sa fie realitatea, sau o iluzie? Numita realitate. Adevarul este ca acolo unde salasuiesti trupu, si unde vrei sa parcugi drumu, acesta pare mai putin posibil. Eziti! Renunti! Visele sunt tot mai rare, si da, chiar sunt un drog. Ai intrat in sevraji. Nu visezi, dar un cosmar iti zugruma inima. Incerci sa nu-i dai atentie, reusesti... atat de mandru de tinr. Abia apoi observi ca nimic nu mai este la fel, nimic nu mai are farmec. Ramai doar tu cu tine., Luptandu-va intrevoi din motive superficiale. Nu m-ai poti suporta nimic. Iar atunci cand cauti ceva placut, dai iar de vise. Incerci sa ignori, apoi sa nu te gandesti la vremea cat ai reusit sa ignori. Inima iti este mai puternic zugrumata, razboiul dintre voi are arme noi, ca ura, furia tacuta si durerea. Sevrajul este la apogeu. 
              Desi nu este inevitabil. Poti lua orice decizie. Poti lupta contra sevrajului, toata viata. Sau poti lupta toata viata, pentru vise. Eu am ales visele. Foaia s-a umplut, am fost in delir timp indelungat, cat stiloul a alunecat pe foaia alba. Cuvintele au curs prin mine. Sevrajul a trecut. Ma simt iar fericit.


7 comentarii:

  1. Ma regasesc in fiecare cuvant din al patrulea paragraf, si referitor la disparitia inspiratiei in fata hartiei... e deja obisnuinta!

    Mi-a placut!

    RăspundețiȘtergere
  2. eu nu cred ca sant simple vise ceea ce asternem noi pe hartie...e doar interiorul nostru real ,minunat,disperarea de a precepe viata in toata complexitatea ei...nu doar ce fizica,educata si indusa de societate...visele astea e reala noastra persoana care zboara in interior libera pentru ca acolo nu-i sant frantele aripile...m-a emotionat mult tot ce ai scris

    RăspundețiȘtergere
  3. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  4. Rezonez din plin cu ideile tale si nu pot decat sa te felicit pentru idealismul si intensitatea dramatica a emotiilor de care dai dovada."Visătorul de cuvinte" intuiește în fiecare vers un nou început, o nouă încercare de a atinge ceva care rămâne mereu de neatins, iar pentru aceasta e imperios să meargă mai departe decât ar fi crezut vreodată că ar putea ajunge, să iasă în “larg”, până când va rămâne cu totul singur, lipsit de orice sprijin.
    Tentatia apolinica: când ești pe pământ, poţi după voie să stai pe loc sau să înaintezi,când zbori însă, nu poţi decât să înaintezi.

    RăspundețiȘtergere
  5. Frumos!!!...e foarte bine cand scrii, speri, visezi pt ca, atunci
    ”Când renunţăm la vise şi ne găsim pacea, avem parte de o scurtă perioadă de linişte. Dar visele moarte încep să putrezească înăuntrul nostru şi ne infestează aerul în care trăim. Iar într-o bună zi visele moarte şi putrezite fac aerul imposibil de respirat şi ajungem să ne dorim moartea,moartea care să ne elibereze de certitudini.”
    Paulo Coelho in Jurnalul unui mag

    RăspundețiȘtergere