Invicibil

Simt ca ma schimb. Un zid departe, aprofundat in ignorare si intuneric nestiut, cedeaza. Cedeaza strabatut de gheare, gheare care lasa urme, din ce in ce mai multe urme. Urme din care rasare o lumina rosie, rosie si puternica. Zidul rezista, este prea puternic, inca rezista, inca tine inchis.  Rezista, dar pot sa vad dincolo de el. Am vazut ceva, am vazut altceva, am vazut pe altcineva, am vazut pe alt eu, de aceea nu ma mai uit. Teama de necunoscut, teama de cine este el, frica de a afla ceva nesuportabil. Dar el devine mai puternic, iese la suprafata, preia controlul, are propiul mod de a fi, propiile reguli si decizi. Ma tem cand ma simt altfel, altcineva. Un joc unde sentimentele sunt armele.

Pierd controlul, intru in delir. Furia si ura devin prea mari pentru a mai fi ignorate. Limita s-a atins, o da. Atata energie imi curge prin vede. Am pierdut controlul. Si curge, si curge si cu cat curge mai mult cu atat devin mai invincibil. Cu atat lovesc in muntele ce nu ma lasa sa-mi vad steaua, sa daram zidul care ma tine inchis. Piatra cu pitra, caramida cu caramida, vreau sa le vad cum cad, cum se fac bucati. Cum ruinele lor devin un simbol al victoriei, al unui altfel de razboi. Un razboi purtat cu capul sus, pregatit s-a lovesc cat pot de tare.

Vreau sa le vad fata surpinsa si zambetul ironic al demonilor, pentru ca jocul sa schimbat. Si o s-a piarda, o sa piarda. Imi vor deschide usile, voi trece la un nou nivel, la un nivel nou, usi dupa usi, pana voi ajunge la capatul drumului. Jocul a fost prea lung, mi-a ajuns statul in genunchi, ma ridic. Si ma ridic. Si trang din pumn. Loviturile le i-au in picioare, pe poziti si pregatit de raspuns, un raspuns deplin atintit, cu toata furia. Furia care imi ofera toata energia, adrenalina care ma transforma in zeu. Doar ura imi face inima sa bata puternic, energia care incalzeste sangele. Doar asa devin capabil sa-mi apar teritoriul.  Sunt invicibil...

Si daca esuez, nu conteaza, chiar nu mai conteaza acum. Va fi si mai multa ura si mai multa furie. Mai multa energie sa ma ridic, sa ma ridic. Sa nu suport sa raman jos. Apoi sa lovesc. Sa lovesc. Lovitura dupa lovitura. Sa ma opresc atunci cand nimic nu m-ai ramane.

Traiesc sa merg inainte, sau nu traiesc. Mai bine martir al vieti, decat frate cu demoni. Pentru acum vreau sa-i inving, sa nu-i las sa raspunda , decat sa-mi deschida usile plictisiti. Mai bine invincibil, decat sa stau la pamant, sa fac vreun pas inapoi. Prefer sa lovesc, si iar sa lovesc, sa vad din obstacole, numai ramasite... reduse la zero... decat sa astept, sa astept sanse de a le ocoli.

Nu viata este de vina, nu pot ura viata pentru ca este corecta. Nu ma pot astepta sa-mi aranjeze ea drumul. Pentru ca atunci cand viata pare incorecta, este doar lasitatea de a juca impotriva demonilor. Lipsa de tupeu de a-i pune la pamant... la pamant. Lipsa convingeri ca totul se obtine pe propiile puteri.

Plec de jos si tocmai de aceea voi strabate infernul pentru a ajunge in rai, nu invers.

Sunt invicibil...