Iluzia

Tranvaiul se zgaltaie pe sinele nu tocmai drepte. „De cand n-am mai fost pe aici” imi spun. Aceleasi cladiri, aceleasi racoare si aceasi pozitie constransa de emotii. Urma, intr-un timp trecut si mai prietenos, sa ma intalnesc cu ea. Nerabdator, imagini frivole cu acel zambet, privirea ce parea ca spune o mie de cuvinte tacute. O iluzie ce s-a dispersat, prin acel sentiment pe care il are un alergator care se impiedica in fata liniei de sosire... nemaiputand sa se ridice.  O iluzie dispersata. L-ai putea acuza, daca n-ar mai trece linia de sosire in aceea zi?

                O iluzie au fost si prietenia si iubirea. Doar o pagina scrisa la repezeala, in speranta ca urmatoarea va aduce un subiect mai bun. Si Dumnezeu a ascultat-o se pare, dar nu si pe mine. Calcand in picioare, intelegand total gresit, de parca nu ar fi avut cum sa ma fi cunoscut. Dar „mai bun” va exista intotdeauna, iar „mai putin bun” voi fi intotdeauna.

                Tobele bat, inima ii urmeaza ritmul lent si adanc. SI sigur vorbeste despre singuratate. Lumea reala este o iluzie, se disperseaza si apare intr-un ciclu al necunoscului, al lumii ce apune. „Un om incapabil de iubire, nu va primi iubire. Un om care incearca sa-i inteleaga pe ceilalti va ramane singur, intr-un colt privindu-i.” Asta pare a fi realitatea.

                Acest sentiment de singuratate nesfarsita. Senzatia continua de strain. Neincrederea si scepticismul cu care sunt privit. Vocea aspra ce-si spune rationament, vorbeste despre posibilitati. Sansa de a gasi pe cineva, dar aceeasi voce se contrazice, „dar de ce ar face cineva sacrificiul de a intelege ceva ce  nu poate vedea, de ce ar mai oferii si iubire?” Iubire clar NU. Cine ar accepta aceasta masca degradanta? Nimeni, desigur.

                Ceea xe este in interior, chiar nu mai conteaza.

                Realitatea este o iluzie, fericit cand nu sunt in ea.