Carl Gustav Jung spunea ca „Cel care priveste in exterior, viseaza. Cel care priveste in interior, se desteapta.” Poate ca astazi este clipa in care, cu adevarat, inteleg la ce se refera. Am vrut, desi poate nu am incercat, sa ma indrept in partea a doua al vorbelor sale. Ceva s-a intamplat, si m-am pierdut undeva, aruncat cu brutalitate in prima parte.
Astazi viata mea este pierduta in semnificatie. Orice zi si aproape orice lucru sunt pierdute intr-un timp care trece prea greu. De trait, nu dau dovada. Astept timpul sa treaca. Sperand sa pierd cat mai mult.
Deci da, viata mea este ca un desert. Nimic spectaculos. Acelasi nisip prea fierbinte sau prea rece ca sa ma poata bucura. Fara poteci, fara obiecte disticte si un orizont gol care nu-mi va spune niciodata incotro s-o iau.
Pare o priveliste sinucigasa, dar din pacate nu este. Ca orice lucru lumesc, ofera portite. Universul asta rece si prea corect are ceva de impartit cu sinucigasi. Tocmai de aceea, in desert, se gaseste cate o piatra sub care sa te adapostesti, visand la teluri neimplinite. Cate un cactus, atunci cand ai nevoie de o pauza de nepasare. Si cu adevarat inbucurator, mai vine in cale cate o oaza, simtind adierile racoritoare ale prieteniei. Este placut, desi tufisurile ascund animele care vor supermatia lacasului.
Poate fi un test, desi in aceeasi masura o pedeapsa. Fiecare zi este o tortura sublimata de vise incurajatoare. Vise ce-mi catalogheaza exteriorul mult deasupra amaratului care schiopateaza peste dunele de nisip. Viata minicinosa care-mi atrage atentia de la adevarata realitate. Chiar sunt acel tip de lasi care asteapta pana in ultima clipa, ultimul strop de rezistenta, la prima lacrima care ar trebui sa curga, pentru a actiona. Iar eu sunt un tip rezistent. O bomba uriasa care nu va fi niciodata suficient de tare lovita pentru a exploda.
Azi am privit mai atent in jur, s-au mai degreaba am dat atentie unui lucru pe care il stiam deja. Inconstient am lungit drumul incercand sa ocolesc ceva. Acel loc unde se afla toate manetele, toate globurile de cristal si adevarul nedecifrabil, dar intuitiv. Un loc despre care nu stiu daca este un castel grandios sau un fort rudimentar. Nici daca straluceste sau daca este in ruina. Diferenta asta dintre ce a-si vrea si ce este, devine prea coplesitoate pentru a fi cunoscuta.
Odata am avut pasiunea de a ridica o constructie magnifica, intr-o junga pe care o iubeam. Astazi, jungla este un desert, iar eu am uitat ce am realizat. M-am lasat tras de minciunile, tradarile, dezamagirile si prostia sa decida ce impresie pot lasa.
Acestui desert ii lipseste imbratisarea mult necesara... caldura linistitoare... afectiunea motivanta...
Imi pare rau C. G. Jung pentru a nu-ti pot urma invatatura. Este o lupta ce o duc singur.
Adierile racoritoare ale prieteniei...ce frumos suna si cat adevar!
RăspundețiȘtergerePrietenia e ca o adiere...multumesc pentru termenul de comparatie:).
Din pacate fiecare lupta o ducem singuri. Mi-ar placea sa pot sa spun nu trebuie sa fim niciodata singuri, dar nu este adevarat. In lupta cea mare si cea mai grea o ducem singuri si cu noi insine, dar visele sunt oazele de pace unde putem sa ne linistim. Fiecare desert are cate o briza de vant, o adiere si e bine sa ne incredem un ea cat sa ne dea gura de apa sa mergem mai departe.
RăspundețiȘtergereSper sa ai curajul cat sa te increzi in tine, sa nu renunti la visele tele si nu uita cea mai grava dezamagire e catre tine. Eu stiu ca poti si cred ca in ciuda indoielilor si tu stii.