Ielele

Norii incep sa se adune deasupra padurii. Ultimile raze puternice de lumina se pierd sub patura de nori, care lasa doar o lumina slaba sa treaca. O raza de soare care nu se vede, si el ascuns de aceasi patura de nori grosi. Cel care i-a adus pana aici, incepe a-si arata puterea. Un vant puternic strabate padurea. Coroanele copacilor incep sa se miste precum valurile unei ape agitate.

Dar tot ce se intampla, nu este accidental. O forta, o energie le-a adus pe toate la un loc si le coodoneaza. Poate ca… Numai ca nimic nu este sigur. Nu este natural ce incepe ACUM sa se intample. Este magic. Este mistic. Nimic normal, ori natural. Vantul incepe a bate in diferite directii, fara a forma vartejuri. Miscarile ample ale copacilor nu depind de vant. Sunt precum un dans al lor. Un basm ce prinde viata.

Un rege caruia ii apartine padurea, o traverseaza, impreuna cu alaiul de supusi si soldati. Se minuneaza de ceea ce vede si incerca sa inteleaga fenomenul care se petrece. Incerca sa inteleaga ce simte, ce fel de fiori ii strabate corpul incordat. Teama nu-i este, sau poate doar de necunoscut. Este ceva superior lui, si stie bine asta. Nu-I ramane decat sa se incumete si mai mult in acest mister. Nu putini din cei cel urmeaza sunt invadati de frica, insa curajul regelui lor le da puterea de a continua sa paseasca inainte.

De printe copaci apar cateva femei care danseaza liber in ritm cu miscarile anormale ale copacilor. Il privesc pe rege drept in ochi. Ii trimite un mesaj fara cuvinte.

―Sunt iele, striga un barbat infricosat din dreapta regelui.

―Femei nebune, striga altul.

―Ucidele! Repede, cat mai repede, implora unii.

Regele parca hipnotizat ridica mana in aer. Ordin clar, liniste si sa ramana pe loc. Ielele zambesc satisfcator, planul lor functioneaza. Se indeparteaza, prin aceleasi miscari de dans, in intunecimea paduri. Urmate de regele nerabdator sa afle si mai mult. Supusii raman pe loc cu speranta ca regele lor se va intoarce nevatamat.

In alt loc din padure, alti oameni sunt afectati de fenomen. Acestia insa sunt straini locului. Au venit aici sa-l cucereasca. Sa-l dobandeasca prin foc si sabie. In inimile multora se insamnteaza frica. Este posibil sa-si fi subestimat grav adversarul? Este oare raspunzator de ceea ce se intampla? Indoiala corupe curajul. Se vad nepunticios intr-o lupta superioara sabiei si scutului.

Ca si cei dintai, sunt vizitati de femeile ce danseaza pe ritmul naturii, ielele. Sunt speriati la vederea acestora. Cativa dintre soldati, chiar pleaca cu sabia ridicata spre a le ataca, fara a astepta vreo comanda. Insa pana a ajunge la ele, se prabusesc la pamant. Apoi nimeni nu se mai incumeta sa le atace, ci doar le privesc cum se apropie amenintator pentru necunoscutul lor. Comandantul iese din multime. Primeste si el un mesaj fara cuvinte, dar cu efect promitator. Acum se vede urmandu-le in adacimea paduri, lasandu-si trupele sa se descurce singure.

Intr-un loc nu foarte indepartat in padure, se mai afla inca un om. Singur, inconjurat de dansul copacilor. Un poet care nu incearca sa inteleaga ce se petrece, ci lasa inima sa vorbeasca in versurile ce curg fara oprire. Nu dupa mult timp, se opreste estenuat, isi simte incheietura maine cum il doare. Fusese in transa, nu simtise altceva decat fiecare cuvant asternut pe foaie.

Isi ridica privirea multumit de sine. Atunci observa cum cineva se aprope. Stia bine ce era femeia aceea care danseaza de una singura in padure. Nu-I putea vedea fata, ii era acoperita de o gluga care ii atarna peste ochii. Insa formele corpului, ii amintea de cineva. De persoana la care spera ca se va intoarce. Se aprope de el si ii cuprinde obrazul cu palma calda. Poetul ii ridica gluga in speranta de a descoperi pe acel cineva. Intradevar, intuitia nu-l inseala. O cunostea bine pe aceea femeie care acum era si ea intr-un fel de transa. Apoi se lasa sarutat de catre femeie. Insa aceasta, ca si surorile ei, se intoarce in ascunzisurile padurii, lansadu-se urmarita de poetul care acum tanjea nu numai dupa aceea fiinta, dar si dupa raspunsuri.

Urmarind dansul ielei, poetul ajunge intr-un luminis. Isi da seama imedeat de ce se petrece. Un foc imens aprins in mijloc. De jur imprejur locul fusese amenajat pentru ceva, ceva despre care poetul doar putea sa ghiceasca. Un fel de ritual. Voia raspunsuri, sau doar un indiciu despre motivul pentru care fusese adus. Pentru un moment spaima il cuprinsese, se gandise la un sacrificiu. Si-a alungat repede acest gand. Nu putea crede ca aceea femeie ii doarea moartea, sau cel putin ar fi in stare sa-l conduca spre ea.

Din ambele parti ale sale, apar iele care se opresc in fata focului si apoi se imprastie. Urmaritorii acestora ajung si ei la putin timp. Un rege si un condamndat. Nu par sa observa atmosfera, intr-un fel sau altul sunt hipnotizati. Se opresc unul in fata celuilalt. Fiecare il priveste pe celalalt fix in ochii.

Poetul tresare, ii cunoste pe cei doi barbati adusi si ei de catre iele. Acum incepe sa intelega rostul lui, incearca sa o caute pe femeia care la sarutat atat de infocat, insa este greu sa o descopere prin atatea altele doar dupa contururile corpului.

Cei doi par a comunica fara cuvinte. Privirile par a fi mai eficiente, la fel ca si mesajele ielelor.

Dupa o lunga asteptate a poetului, cei doi isi dau mana privind increzatori unul la celalt. Poetul stie prea bine cata putere poate avea acordul tocmai luat. Iar el era detinatorul a… Zambeste ironic, si ii priveste cand pe unul cand pe atul cu cotul ochiului, fara sa-si miste capul.

Atat dansul ielelor cand si miscarea coroanelor copacilor se schimba intr-un ritm mai alert. Ielele incep sa cante si sa danseze in jurul barbatilor carora li se permisese sa ia parte la ritual.

Sabia(2)

Ca o dovada a faptului ca ironia isi are propriul sau loc in mersul lucrurilor, teama razboinicului devine reala. Privire lui agitate au fost atrase de o raza de lumina care ii cuprinse fata. Primul gand al razboinicului fu spre ingeri, spre o minune, spre un ajutor absolut necesar. Insa raza isi schimba pozitia rapid si atunci a putut sa vada originea. Nu era nici un inger, nici o salvare. Ironie. Ci mai degraba acel demon al copilariei care dintr-o data se materializeaza sub o forma sau alta. Doar ca acum, fuga este o optiune, insa doar de amanare. De data aceasta cosmarul nu mai dispare cand te trezesti, ci nu-ti ramane decat sa fugi… sau sa lupti. De fapt nu este decat o singura optine, dar, ironic, omul trebuie sa simta ca are de ales. Desigur, nu este ironic. Ar fi intr-adevar ironic sa ma credeti pe cuvant.

Raza de lumina provenea de la o sabie ce tocmai fusese scoasa din teaca. Barbatul ce o manuia ii privea fix si incruntat. In scurt timp si altii din jurul lui ii urmasera exemplul. Impulsul care l-ar avea oricine de teapa lui, este de a-si scoate si el sabia. Si razboinicul a dat dovada de un astfel de impuls insa… a ratat. Palma s-a indreptat spre manerul sabiei, insa a ocolit-o. Razboinicul este ravasit, mintea lui este si ea intr-o lupta cu sine. Nu doar intre “taberele” ideilor de a fugi cu femeia sau a lupta cu atacatorii, ci si multe alte posibilitati care ar incerca sa raspunda la intrebarea cum?. O anarhie de fapt, locul unde niciodata nu poti sti cat supravietuieste cel mai inalt sau in cat timp va fi inlocuit. Asa si cu ideile. Se oprise din mers, iar femeia mai facu inca cativa pasi pana cand observa pericolul care o pandea, si vulnerabilitatea in care se afla.

Blocajul persista, privea neputincios cum atacatori se apropiau. Invalmaseala din interior isi facea simtita prezenta si la exterior. Razboinicul simtea cum ii arde pielea si ii curg sudorile pe fata. Mana inca suspendata, care ratase nu de mult timp manerul sabiei nu tremura, semn ca nu frica il dobora, ci altceva. O neliniste, care era inca neclara, invaluita intr-o ceata densa.

Unul dintre atacatorii care se apropiau si-a pus sabia inapoi in teaca si a scos de sub haina un pistol pe care il incarca si ochise spre femeie. Insa nu trase imadiat, astepta un semn de la barbatul care isi scosese prima data sabia. Imediat ce primi ordinul, apasare pe tragaci…

Razboinicul observa si el pericolul. Experianta sa din atatea batalii, ii facu sa actioneze fara sa gandeasca. Mana suspedata prinse cu agilitatea manerul sabiei si o trase cu forta din teaca. O incredere ii invalui sufletul si-l linisti intr-o anumita masura. Sabia ii era un prieten drag, care ii salvase viata de multe ori. Acum trebuia sa-si indeplineasca misiunea, sa salveze femeia. Intentia ii fu sa o fereasca de directia bilei de cupru. Insa realiza ca facuse altceva. Se afla cu doar un pas in fata femeii, schimband directia glontului cu sabia. Simti pe deplin vibratia sabiei in mana lui, iar sunetul metalic se reflecta cu un ecou lung in mintea sa. Acum simtea altceva, ironic.

Muschi erau incordati la maxim, intregul corp tremura sub presiunea care o exercita fiecare muschi contra altuia. Traspira abudent pe tot corpul. Ii era frica. Inca ii tiuia in urechi sunetul metalic. Intr-un mod stupid, dupa ce infruntase de atatea ori moartea, acum constientiza ca putea sa moara. Misiunea nici nu se mai regasea in gandurile lui fragile. Devenise slab.

Atacatorii inca se mai apropiau, insa ceva mai rezervati. Inca nu intelegeau ce se intamplase. Frica ii cuprinse si pe ei. Insa nu pentru barbatul care tremura in fata lor. Ci simplitatea cu care ei aveau sa-si indeplineasca misiunea.” Nu poate fi chiar asa de usor”, gandea unul dintre ei, altul “asta sa fie o abuscada?, dar de ce ar risca asa de mult?”. Insa erau pregatiti sa nu rateze aceasta sansa, probabil unica.

Razboinicul, ca orice om pe cale sa moara, isi aminteste de tot ceea ce lasa in urma. Acea furtuna de amintiri ce se inchid ca un regret. Acela fu momentul cand isi adusese aminte de ce se afla acolo. De misiunea sa, si viata femei de care isi recunostea ca era intr-un fel fascinate de ea, si de misterul ce o invaluie. Fara a stii de ce, simti in pieptul sau cum explodeaza un izvor de energie. Adrenalina incepea sa-i otraveasca sangele, il incingea. Se opri din tremurat. Nu era pregatit sa-si termine misiunea, dar n-avea sa se lasa omorat atat de usor. Astfel ca alese contraatacul ca mod defensiv.

Nu apuca sa-si infiga bine sabia in primul cei nimerise in cale, ca un numar de impuscaturi se auzise. Initial, razboinicul se speriase si isi intoarse privirea alarmat spre femeia care era traumatizata de ceea ce vedea. Cand isi intoarse privirea, avu a vedea cum atacatorii cadeau ca mustele pe jos, morti mai toti. Executati de la distanta.

Razboinicul isi zambi. “Au sosit inatariri!”. Usurat, insa inca speriat si nelinistit se asteapta ca sa I se explice ce se petrecea. Sa astepte macar o privire demna de un multumesc de la femeia carei viata o salvase. Insa vazu cum cei care trasesera s-au apropiat, au luat femeia si au plecat fara macar sa-l priveasca. Un ultim soldat se intoarse la razboinic si ii spuse cu raceala:

―Doar nu credeai ca vom lasa regina doar pe mana ta. Esti bun, dar nici un om nu poate fi intr-atat de bun incat sa o poata proteja. Noi aveam sa mergem in ascuns astfel incat atacatorii sa actioneze repede. Faptul ca am intervenit asa de greu, a fost ca inca o banda sa facut remarcata. Cand am ajuns la voi atunci ne-am dat seama ca sunt multi cei care ii doresc moartea. Acum ei sunt morti. Tu intoarcete in locul de plecare, iti vei primi rasplata.

Soldatul dadu sa plece, insa se intoarse rapid si spuse cu o oarecare ura:

―Sa nu o cauti! Ai inteles? Sau ii vei urma, arata spre cadavrele atacatorilor, ne-am inteles?