In lupta cu conditia

                 Decizi proaste duce la decizi si mai proaste. Atunci cand am inceput sa respir praful de pe jos, nu m-am mai putut ridica am realizat greselile iremediabile, am simtit cum steaua se stinge, pierzandu-se in negura cerului. Uneori privirea mi se incesoseaza, mainile tremura iar picioarele se inmuaie timp in care amintiri isi arata fata ascunsa, dure adevaruri. Nu le-as putea face fata, le ingrop adanc, legate cu lanturi cat mai grose, dar se sparg de fiecare data. Am nascut un demon mai puternic decat creatorul sau.

                Pe suprafata curata a oglinzi se reflecta parul lung, rascolit ce continua cu barba crescuta mult si confuza, dar privirea de acolo nu este a mea, rece si adanca de parca ar vedea dincolo de carne. Desi stiu ca probabil este a mea, licaria de ura ma sperie, nu o pot priviri in ochi. Nu vreau, nu mai vreau sa o ascult, sa stiu cine este.

                Am pus acel pariu cu viata, am crezut ca pot depasi actuala conditie. Calcule cu rezultat pozitiv, sanse existente, devotament loial, abitie sincera, toate au fost inutile. Zi dupa zi, traind cu ideea ca intr-o zi voi reusi, inghitind tacut fiecare zi. Insa timpul a imputinat oameni de langa mine, a micsorat sansele, alte calcule gresite. Eu cu mine impotriva a oamenilor, legilor, a sorti, esuind impreuna. Singuratatea mi-a incesosat mintea, m-am pierdut pe un drum imposibil de inaintat.

                In aceea seara a pastelui, Biserica era neincapatoare incat mi-am gasit loc doar in fata usi precum un nebotezat din vechime, incarcat cu mancare expirata. Din prea mari mila si superioritate a unui om avid, stapanul din vremuri. Alaturi de mine, isi gasise loc un barbat al carui nume nu l-am stiut niciodata, dar l-am privit duminici la rand cum albeste, cum i se ponosesc acelasi haine. Pe atunci tine intr-un carucior un copilas de cativa anisori nascut bolnav. Pare ca asculta vorbele reci ale preotului, dar privirile fugare surprind grupul de tineri plin de veselie, din inauntru. Ii cunosc in parte, am primit dovada de credinta a mirului in acelasi timp. Fara griji, veseli, imbracati cu valoarea cateva salari ale mele. Nu m-au acceptat niciodata, nici nu m-ar fi privit. Oare cel ce vorbeste sec la microfon, ar putea da vreun raspuns al diferentelor de sansa in viata?

                Faptul ca nu toti oameni te accepta nu va fi niciodata o problema. Insa atunci cand oameni ce par sa te placa, dispar de la sine unul dupa altu. M-am trezit intr-o zi ca am nevoie langa mine de o persoana, sa pot vorbi, sa fiu ascultat, inteles, ca apoi sa realizez ca nu mai exista nimeni. A fost ceva de moment, iar increderea tradata. In aceea clipa devi nevoit sa faci fata singur, iar lucruile nu mai au intelesul corect, decadere deplina. Calcule refacute, mers inainte...

                Intr-o clipa, o mie de voci isi spun cuvantul. Semnul unui...

                In lupta cu propia conditie, nu poti reusi singur, niciodata sa crezi ca o poti face!

Inima orasului

Intunericul s-a lasat peste orasul treaz, lumini galbene se reflecta in zapada adunata, murdara de pe strazi. Masini de tot felul se inghesuie in intersecti, asteptand semnalul semaforului. Pe trotuare oameni amutiti, incordati refuza sa primeasca frigul, iarna in plamani toxici de oras. Fiecare are povestea sa, iar ceilalti sunt doar papusile naturi ce trebuie calcate in picioare sau de care sunt calcati in picioare. La ce se rezuma zilele ce trec, ce inseamna cele ce vor urma?

Ma asez pe o banca, in inima orasului a carui putreziciune este in parte acoperita de  zapada alba. Imi apind o tigare, ultima dintr-un pachet storcit si deja aruncat. Frigul imi sfasaie delicat obraji rosi, vantul calm trece neanuntat prin hainele groase. Ce priveliste, ce noapte.

Nici o inima de-a lor nu este mai calda decat cea a orasului. Fiecare lupta pentru supravietuire, cu nimic deosebit fata de animale. Merg la munca, urmarindu-si doar ce cade in buzunar. Au prieteni, dar isi urmaresc interesele egoiste. Iubesc, doar pentru as alunga singuratatea, pentru a parea normali.

Societatea lor este  bolnava, falsa. Atat de usor de manipulat, de tinut in lesa. Unii se cred liberi si puternici, nu au lesa. Aceasta   se afla la stapan, pregatita sa le izbeasca botul la primul pas nepermis. Sufletul le este golit si umplut cu alternative efemere, identitatea le este sedata. Sunt viermi demn de calcat in picioare, prea trasfigurati pentru a putea schimba acest statut etern.

Masini, haine, acesori, case alese dupa valoare si apoi dupa plac. Oameni din jur alesi dupa legile falsitati, dupa parerea celorlalti. Luptand mereu pentru un ambalaj cat mai satisfacator, uitand de mucegaiul din interior, intretinut prin alcool, droguri, dulciuri, false impresi.

Ignor si ignor, pana cand am epuizat orice urma de rezistenta. Ma transform, incet, in acelasi vierme, mai gras, mai vizibil, mai placut de storcit. Satul de ambalajul meu, epuizat de identitate, plictisit de oameni ce merg pe strada trasi de sfori bine strase in mainile altor papusi mai binecuvantate.

Nu-mi gasesc aripile si nici sabia, cum as putea merge inainte?

Cele 9 "Fericiri"

                Fericiti cei slabi cu mintea ca ei isi vor simti ca traiesc.

                Fericiti cei ce au primit totul, pentru ca ei nu vor avea pentru ce lupta.

                Fericiti cei ce isi pot vinde sufletul, pentru ca ei vor avea senzatia ca devin mai buni.

                Fericiti cei reci, pentru ca ei nu vor cersi caldura.

                Fericiti cei cu avere, ca aceea vor avea cele mai multe usii deschise.

                Fericiti cei falsi, ca a lor le este destinata aceasta lume.

                Fericiti cei cu functii, ca acestia nu se vor regasi in masele discriminate.

                Fericiti cei cu scopuri simple, pentru ca ei nu vor cunoaste aceasta lume.

                Fericiti cei ce au uitat a fi oameni, ei vor strange bogatiile acestei lumi.

Iela, o iubire ideala (partea a IV-a)

Aplecati, pe vine, in jurul lui erau prezenti doar omul gras si tanara ce il ghidase pana pe acest colt de munte. Le simtea privirile calme si calculate cu care il tinteau. Desi curiozitatea li se citea pe chip, amanau acele intrebari dintr-un motiv bine intemeiat, in final renuntand la curiozitate si acceptand chemarea unor cunostinte care tocmai plecau, omul gras se ridica greoi, folosinduse de ambele maini, intr-un echiriblu frivol. Ramanad singura, tanara ii prinse in maini obraji umezi, prividu-l drept in ochii, ca un efect calmat.

—Vreau... Trebuie sa pictez!, apoi dupa o pauza de cateva secunde lungi, Nu stiu sa ajung la masina, mormai pictorul evitand privirea fixa a tinerei.

Printr-oo miscare naturala, agila precum o crapioara, tanara se ridica de langa pictor, facand, apoi, trei pasi apoi topaiti. Intoarse  doar privire in spate, inclinand capul astfel incat parul aluneca liber pe langa urmar, mana de pe aceasi parte a corpului peste acelasi umar, miscad de cateva ori degetul aratator in semn de chemare. Privelistea acestor fapte eclipsa pictorul, urmand-o fara a a-si mai impune vreun gand, constiinta acestuia. Vraja unei adevarate iele, asa cum el nu crezuse in vreuna din oricare din zilele acestuia.

Pictorul o urma prin padurea, acum normala, coborand muntele pe carari nestiute, invizibile. Oricat grabea pasul, la aceasi departare de cativa metri, ramanea. Patura linistita de frunze uscane, nu pareau deranjate de pasul ei, crengile goale nu se agatau, nu se frangeau, nu ii blocau calea, cum lui i se intampla atunci cand trecea pe langa acestea, reusind chiar sa-si sfasaie haina de piele in cateva locuri. Desi observa, nu se gande la aceste lucruri, imaginile, inspiratia refaceri tablourilor ii consuma aproape toata concentrarea.

O intrecea brusc, luind-o inainte, de aceasta data, spre locul din uriasa parcare unde isi amintea vag ca parcase masina, stramb, pe trei locuri de parcare, atunci cand au ieist din padure, intrand in micuta padurice amenajata. Ar fi vrut ca macar sa o salute, dar in el, se nastea o obsesie. Vinovatia prindea oarecum viata cand se aseza pe scaunul soferului, inlocuita brusc cu uimirea atunci cand portierea din drepta se deschise, si pe scaun se aseza tanara, respirand sacadat, dupa un efort fizic prea mare. Se privira, niciun cuvant. Masina trezita, pleca de pe loc intr-un derapaj lung, continand asa la fiecare viraj, datorita unui condus agresiv. Automobilul sport era in largul sau.

Pe bordul masini, statea aruncat un telefon. Avea un led verde ce lumina intermitend, anuntand apeluri pierdute, dar era ignorat in continuare. Atunci cand si ecranul prinse viata impreuna cu micul difuzor, o mana fara vedere atinse ecranul inchizand un apel. Al doilea apel insemna o adevarata greseala, aceasi mana il aduna fara pic de delicatete si il arunca pe geamul care inca se deschidea. Pentru o secunda se auzi in mana sunetul tipic caderi unui plastic pe asfalt, apoi, in aceasi secunda, cum telefon a fost strivit de rotile unei masini de pe contrases. Alte priviri, niciun cuvant.

Masina se oprii printr-un derapaj aproape controlat in fata unor porti mari din fier forjat, apartinand stilului gotic, precum si cladirea ce se afisa, semeata, inainte. Deschise portirea, si fara a o mai inchide intra in casa ce era descuiata, nu ca ar fi avut freodata chei de la propia casa. Intra direct in atelierul era la fel cum il lasasera pompieri. Urme de carbon peste tencuiala peretilor, pe alocuri umflata de la furtunurile pompierilor. Bucati de panza si lemn ce nu avusesera timp sa arda imprastiate intr-un covor, mancat, din cenusa. Pe alocuri inegrita, sticla cu gatul spart era inca pe jos, o ridica si o aseza pe acelasi raft al unui dulap aproape intact. Ridica sevalentul de pe jos, privi cele doua portiuni arse complet, nu mai avea cum sta in picioare. Atunci un gand agitat, il facu sa adune bucatile de panza si lemn, improvizand o reparatie de amator ce nu promitea prea mult. Aduna toate uneltele necesare, salvate, de ura sa, datorita dulapului din lemn bine tratat. Creinul atinse panza, astepta cateva clipe apoi alerga pe panza, lasand in urma dare indescifrabile pentru alti ochii, decat ai pictorului.

In acest timp, prin usa intredeschisa, o mana delicata strecura o tava cu cateva sandvisuri si o sticla cu apa. Desi deranjat de interventie, le manca rapid cu mana stranga in timp ce lucra in continuare la tablou. Insa acesta cerea multe ore de munca, apoi urmara si alte tablouri, pictorul nu iesi din incapere. A doua zi gasi langa el un nou serbalet si dulapul plin de toate articolele necesare continuarii munci sale. In fiecare dimineata gasea la usa mancare, suficienta pentru intreaga zi, diversa si in acelasi timp usor de mancat si sticla plina de apa. In primele dimineti, il asteptau si haine de schimb, dar nu-si ingadui aceste efort astfel incat, acestea disparura fara a mai aparea altele. Nu se intreba cine are grija de nevoile sale primare, abia constietiza ca barba ii crestea sau crusta de vopseluri uscate de pe fata, maine si mai ales de pe haine.

O ultima atingere a panzei cu o pensula foarte subtire, o privire de ansablu si un rasuflat usurat, intreaga colectie era finalizata. Se apropie de geamul intredeschis, afara totul era alb, ninsese mult in ultima vreme. Deschise geamul pana la perete, lasand aerul rece cu miros de iarna sa intre in incaperea inbacsita de mirosul usturator de vopseluri si diluant. In fata porti inchise, masina nu mai era unde o lasase, atunci amintindu-si ca cineva avusese grija de el. Incerca sa se ghideze dupa lungimea barbi, asupra timpului scurs, se opri la o marja de doua-trei luni.

Simti nevoia de o baie urgenta si un schimb curat de haine, astfel se indrepta spre dormitor. In casa plutea un miros vag de mancare gatita fara ai putea da un indiciu asupra bucatarului, in definitiv isi concediase toti oameni. Prinse clanda usii de la dormitor in mana, dincolo de ea se auzea un televizor mergand, indignandul ideea ca necunoscut prefera sa stea in dormitorul sau. Deschise usa, pregatit sa tipe. In pat, imbracata in propiile lui haine, tanara din padure rontaia cipsuri, uitandu-se la o emisiune pe imensul ecran. Legaturile se formara repede in mintea inca nu prea lucida a pictorului.

Pictorul cazu in genunchi, lacrimi cugeau iau pe obraji si spuse cel mai sincer cuvant din intreaga sa existeta:

—Multumesc...

Partea finala. 

Multumesc celor care au avut rabdarea de a citi aceste lungi parti. Sper ca va placut, si acum cu ultima parte ati inteles mesajul imbracat intr-un ambalaj atat de bun pe cat am putut. 

Iela, o iubire ideala ( partea a III )

Uita complet de imprejurari, cand primi in mana o sticla patrata, grea. Privi, pierdut eticheta in timp ce o ridica spre gura. Scrisul aurit si emblema minuscula ii parea prea cunoscute. Se oprii. Valuri puternice de firori ii cutremura intregul corp, mana tremurandui pe sticla. Imagini sacadate, cu o astfel de sticla, spargandu-i gadul de perete si raspandind lichidul din inteior peste tablourile din atelier. Transa se epuiza. Din nou confuz, speriat. Din nou nervos si dispretuitor. Respira sacadat, sangele fierbea acum prin obraji rosi, si nu alcoolul era de vina.

Mana tremuranda, care tinea sticla, fu atinsa de o mana moale, care-i indrepta sticla la gura. Il forta chiar sa bea mai mult, simtind lichidul tare cum il arde, impreuna cu aroma puterca si diversificata. Pentru un moment, avu impresia ca raceala sticlei ii taie buzele ca si cum ar fi avut gatul spar. Mintea repeta aceasi secventa, sacadat in 2-3 imagini... cum gatul sticlei se sfarama in perete. Insa, alcoolul isi facea repede efectul pe stomacul gol, intrand usor, in starea anterioara.

Toti cei prezenti subjugati de aceasi stare, sticlele se golisera cu toate. Femeila cantau in cor, intr-un dans antic in jurul focului, devenind doar niste umbre intunecate ce calatoresc prin lumina flacarilor. Inlaturau orice urma de civilizatie infantila, personalitati denaturate, nefeminine, devenind astfel pure, demne de darurile Lui. Veneratia suprema a cretivitati, inspiratiei si sentimentelor umane. Fiind astfel si un catalizator pentru cei inserati in lungul pietrelor ce formau cercul perfect cu cinci stalpi. Magia avea sa inceapa...

Asculta, inconstient, cantecul suveran, privea jocul umbrelor jucause, aproape inconstient. Incepea a intelege treptat intamplarile din ultimile luni, aproape ajugand la unel concluzi cand se vaza, dintr-o data, in fata unei porti uriase din piatra, intr-un neant, unde mai exista doar lumina. Pe rama parpotilor, se gaseau simboluri fara inteles pentru pictor, prezente si pe porti, la capatul fiecarui a unui copac ciudat. Avea radacini puternice, un trunchi gros, si primele ramuri, groase si ramificate, insa, dintr-o data tunchiul continua cu o ramura subtire. Sub acesta, isi descoperi numele.

—Dincolo de aceste porti se gasesc raspunsurile, insa cu un pret.

Tuna o voce in neantul fara ecou, fara forma. Impulsionat de abadonul de curand, accepta schimbul, nestiind la ce angajeaza. In acea secunda, portile se deschisera, putind,atras de o forta fara materie in interiorul acestora.

Ochii ii avea inchisi, respira un aer racoros de vara prafumat de paie uscate. Acestea intepau pielea prin hainele subtiri, fiind o senzatie straina, noua. Intreaga sa existenta se pierdea treptat, devenind o umbra constienta, incapabila de a actiona macar prin gand. Primea coruptibil trariile individului ce medita la propiile visuri, pe patura de paie. Devorat de fericirea ideala, strabatut de firori planurilor realizabile fara obstacole, o minte prea tanara. Aceasta, ridica ploapele, aceasi luna, acelasi cer senin, alte stele, o alta straluceste mai puternic. O mana se prelinge pe fanul arid, prizand o chitara veche. Incepe un cantec lent, maine, prima melodie pe o scena adevarata.

O mana ridicata asupra unei multimi, privire rece stapanitoare aruncata de la un balcon inalt, curcand supermatia convinsa. Un strigat feminin al disperar, intr-o noapte de vara, doar luna raspuzandu-i. Atat de multe imagini, de persoane, de trairi, incat tot ce cunoscuse pana atunci privi dintr-un unghi mult mai patrunzator. In final, se trezi intr-o camera saracacioasa de spital, alaturi pe o masuta multe buchete de flori si fecilitari, stia de ele, insa acel trup stafedit nu mai era capabil de vreo miscare. Ochii se inchideau incet, buzele se arcuiau intr-un zambet timid, sincer. Sentimente puternice de impacare si multumire invaluiau, asa numita, moarte.

Era prezent, iar, in fata portilor din neant, acestea inchizandu-se risipind un zgomot calm de piatra frecata de o alta. Isi recapata constiinta si dreptul de a putea gandi, desi pastra in suflet bune parti din traiile necunoscutilor. Atat de diferite, prea pure, sentimente bune si rele, ura si iubire, nastere si moarte. Nu mai reusise de mult sa simta mai mult de ruina minti sale, acum traia, in ziua aceea a trait, incediind o parte din ura. Ultimi ani scurzandu-se mecanic, in ritualuri de zi cu zi, fara semnificatie.

—Priveste viitorul ce ai izbutit sa-l schimbi!

Vocea se auzi, pe fondul aceluiasi scartait al usilor. Atunci observa ca desenul capacului se modificase, de parca noua arbore isi recapatase vitalitatea si tintea cerul. Cu astfel de ganduri se trezi, precum o fantoma, in galeria ce obisnuia sa arate publicului stilat, creatiile sale. Un afis urias, pe care statea scris cu litere pictate „libertatea”.

In capatul, lungului hol, un tablou de mari dimensiuni pe un fond de albastru placut. Forme diverse, in diferite culori, aruncate, parca, pe carpa picturi. Privita de aproape, pe sub ochelari, de un barbat gras, barbos si imbracat intr-un costum clasic. Vocea sa, pitigaiata, citea tabloul amintind cele mai bizare cuvinte, iar cei prezenti, sustineau spusele prin miscari obosite ale capului. La fiecare oprire, spori de aplauze rasunau in incaperea lunga. In tot, se regasea un singur numitor comun, bogatia. Haine prea scumpe, bijuterii prea mari, gaduri prea reci, viata prea putina.

Abia acum, realiza unde ajunsese. Abia acum vazu lucrurile care ii corupsesera inima fragila. Isi pierdu, treptat, dorinta complexitatii mesajelor trasmise, sentimentele ce il ingenuchiau si reprezentau oricinea inspiratiei, devenind protagonistul unei lumi sarace, unde rezultatul munci sale devenea un produs de schimb material. Adevar ocolit de minte, dar si un cutremur zguduitor in suflet.

Auzea o voce groasa mururand, unde adanc in interiorul sau. Momentul ce nu mai avea sa se intample, nemaiexistand picturile, ii consuma toata conentrarea. O privire in gol, indeajuns incat holul sa se evapore, lasand in urma o imagine difuza, precum geamul picurat alert de o furtuna acida. Vocea devenea mai clara, si el realiza ca pe obraj i se scurge un lichid cald, chiar daca resimte din nou frigul.

—Esti in regula? Trezestete! Asculta-mi vocea si urmeaz-o...  auzea vocea in continuare, tot mai clar.

Era din nou pe munte, majoritatea plecasera, altii imparteau impresi. Focul era stins, frigul muscand din nou din ce nepregatiti, iar lui, ii curgeau siroie de lacrimi. Asa cum nu o mai facuse pana atunci, plagea neintelegand prea bine de ce.

va urma...

Frumusetea ghetii

           Un zid de gheta, tare, atat de rece, ridicat in forma unei catedrale impunatoare, dominand prin forta unor arme ascunse, a caror vointa nu are cum sa nasca din gheata, doar prin gheata. Ceea ce nu exista, oricat as cauta, este o cale de intrare. O inchisoare creata in a proteja si a sigila adevaratul sine. Ce n-as da, pentru al privi, al atinge, al cunoaste.

            Flori de gheata maiestruase, cu radaci adanci in interior, pulseaza zidului mai multa rezistenta. Orb am fost, de nestiinta am avut parte. Si inca am in descoperirea si in recunoasterea acestor gardieni incoruptibili cu nenumarate petale late.

            Astfel, prima floare recunoscuta, al carei frig imi inundase propia minte, trezind amintiri prea vechi pentru a le mai intelege si prea noi pentru a le recunoaste inspirand o senzatie similara cu acel flux rece, ce poarta insemnul lipsei poftei de viata. Cu siguranta, gandesc, acolo, unde nu pot ajunge, exista un foc atat de puternic incat arde insasi carcasa sufletului, ascuns cu un excelent devotament. Trebuia sa fac macar o gaura, astfel, macar vocea mea sa ajunga la tine, adormita in acel infern al exeselor, foc si gheata. Pumnii mei lovira gheta, cioburi fine sareau, iar eu oboseam, de parca ar fi contat. Incet, aflam ca peretle este mai tare, mai gros de cat as fi crezut, mult prea abil ridicat.

            Gaura a devenit incet o oglinda cu doua fete. Ma priveam pe mine si pe tine in acelasi strat zimtat de gheta. Lucruri par a se suprapune, sansa mea de a fi inteles, de a fi salvat. Am urlat, incercad sa-ti interup somnul, mesajul meu sa incolteasca dincolo de zid. N-am apucat, o alta floare cu radaci groase in zid, acopera gaura prizandu-mi mainile. Cad in genunchi, ingrozit. Arma cea mai sadica, neputand sa-i rezist, indiferenta.

            Unii ar plati oricat in a se plimba in jurul acestei catredale, in a avea senzatia de propietate. Acelasi admiratie am si eu, dar nu si ochii sunt la fel. La ce ei renunta, eu vreau cu adoare, adevarata frumusete nu se vede cu ochiul fizic. Chiar de este restransa intr-un colt, va fi cu siguranta eliberata.

            Sterge tu ce este gresit in tot ce am scris, eu n-as putea. 

Iela, o iubire ideala ( partea II )

            Nici cea de-a doua chemate nu rezona in mintea tulbure ce-si pierdu stabilitatea logica. Imagini alterate de frica luau fiinta, numarand posibilitati mai imposibile decat imposibilul ce se petrece in jur. Negare si fuga, se oprii intr-un final la o concluzie, sperand, ca atunci cand se va simti in siguranta ar putea intelege sau uita. Renunta a mai privi, intorcandu-se in maini cu fata spre pamant si derapand de cateva ori cu varful pantofilor scumpi, ridicandu-se astfel intr-un sprint demn de un atlet. Nu privi in urma, nici inainte, ci doar la nivelul solului evitand astfel copaci crescuti aleatoriu.

            Gandurile se rezumau la o singura idee „alearga”, de altfel simtea urmarirea ochilor unui pradator insetat si mai puternic. Dar adevaratul atacator aparu fara stire acolo unde nu se astepta. Se izbi puternic de ceva moale si paros,  ricosind ca o cazatura de la un mentru pe spate incat pentru o secunda nu mai realiza unde este susul si josul. Odata redobandita aceasta abilitate, deschise incet ochii. Racni, in doua piciore, un urs brun ce il privea fix in ochii, dominandu-l. Se pregatea, nepunticios, sa-si i-a adio de la viata, in secunda cand animalul lasa sa cada in patru labe indepartandu-se. Doar atunci isi simti sangele fierband in obraj, traspiratia rece si mirosul dulceag al acesteia care iesea prin deschizatura camasi. Se mai simtea si epuizat, alegand sa ramana acolo o perioada pana ce reusea sa se linisteasca. Pe langa nas, o frunza plutea jucausi, lovinduse de celelalte. Adormi...

            In somnul adanc, inca vedea padurea, ceata cereasca si frunzele care dansau incat negarea minti aducea ultimile trairi in fascinatia unui vis colorat. Simti, pe fata, atingeri usoare, degete fine se plimbau delicat in jurul conturuilor fetei. Se vedea in urma cu multe luni, dimineata in patul sau urioasi, trezit de iubita pe care nu o mai mare. Sperand ca tot ce s-a intamplat de atunci, a fost doar un cosmar pierdut, deschise ochii. O femeie tanara era asezata langa el, magaindu-i fata racita. Ochii de un albastru adanc, oferau o privire calda, inteligenta. Buzele, nu prea subtiri, erau arcuite intr-un zambet placut. Forma fetei dezvaluiau varsta tanara, iar hainele erau pe cat de normale, in acest loc, pe atat de stilate. Conturul corpului, pe cat isi putea da seama, erau identice cu umbra din ceata, uimit fiind atunci cand aceasta vorbi:

            —Unde ai vrut sa fugi? Hai, vino! Nu vei regata, oferindu-i mana spre al ajuta sa se ridice.

            O privi complexat, fara a intelege, fara a putea raspunde. Era doar de un calm terifiant ce anunta o nebunie subtila.

            —Ceea ce cauti, vei gasi venind cu mine.

            Raspun-se doar cu o incruntare, a fetei, intrebatoare. Cine era aceasta femeie de stie ce cauta, cand nici el nu stie cu exacititate. Dar nu apuca sa deschisa gura, spre a lega cateva cuvinte dintr-o mare confuza de idei ciobite, ca atunci cand femeie il prinse de mana, simtindu-i delicatetea, se inmuie definitiv. Cea de-a treia chemare ii castigase, in defenitiv, nu increderea ci infrangerea puteri de decizie, devenit doar o papusa vie.

            Staina ce-i devenise stapana, urca deja pe munte precum o crapioara, cunoscand drumul prin sutele de trunchiuri ce i se pareau identici, iar ceata nu lasa vreun alt mod de orientare. Pe masura ce urcau pe panta din ce in ce mai abrupta, ramanea in urma, simtind cum picioarele obosite nu mai fac fata, atunci se intorcea spre el, zambind si incuranjandu-l cu privirea. Padurea de stejari ramasese in urma, brazii grosi strapungeau ceata care isi pastra inaltimea fata de sol.

            Rasufla usurat, masandu-si picioarele epuizate cand ajunsera pe un micut platou. Aici nu mai era aceasi lumina alba si nici ceata, nici frunze plutitoare. O oaza a normalitati intr-un infern mistic. Sus pe cer, miloane de stele mai vizibile, pentru el, ca niciodata. O luna imensa plutea deasupra, imprastiid lumina unei nopti de vara. Respiratia isi relua cursul normal, cand auzi duzini de voci, discutand se pare pe diferite subiecte, de la moda pana la economie. Rasufla usurat,  vazandu-se printe oameni.

            Platoul se afla undeva, pe la jumatatea muntelui, formata din stanca tare, incat in mijloc nu crescusera niciun brad, spatiul fiind delimitat astfel de pietre aduse de mana omului, formand un cerc perfect cu cinci stalpuri scunzi la egala distanta intre ele. In centru, un urias foc de tabara incepea sa arda. Un barbat carunt si barba lunga, ajutat de o creanga curatata, avea grija ca focul sa arda corect. In jur, pe putin, 30 de persoane discutau unii cu altii, parand a-si omora timpul in asteptarea a unui lucru nestiut de pictor.

            Ajugand printre ei, se intreba ce cauta acesti oameni aici, cine sunt. Trecand printre ei vazu un tanar ciufulit si neingrijit in hainele sale ieftine si decolorate de prea multe spalari, dupa un om gras cu ultimul Rolex editie limitata aparut. Analizandu-i, o pierdu din ochii pe tanara, simtindu-se din nou pierdut, de asta data printre oameni. Ramase acolo, in picioare, asteptad sa se intample ceva, simtindu-se iar copilul de 16 ani incapabil sa socializeze, multuminduse doar ascultandu-i si privindu-i pe ceilalti.

            —Cum iti mai merg experimentele? Interveni omul gras in discutia tanarului cu femeia palida de alaturi.

            —Rezultatele vor veni curand, verific mai intai mai multe aspecte, aspunse tanarul dintr-o data insufletit, scarpinandusi ceafa incalcita.

—Asta daca nu-si va epuiza toata averea, chicoti femeie palida.

—Macar asta sa fie problema, dezaproba barbatul gras.

Acesta paru ca mai vrea sa spuna ceva, insa toti cei prezenti isi interupsera discutiile. Se facu liniste. Se mai auzea decat vantul suierand, amintindu-i pictorului ca este subtire imbracat. Focul se inalta pana sus pe cer, imprastiid valuri de caldura si lumina. Se oprii in fata, o femeie cu parul alb, imbracata intr-un voal alb, luminos, ridica in mana drepta o sticla de vin deja desfacuta, punand:

—Fie ca in aceasta seara sa va gasiti ispiratia si raspunsurile de care aveti nevoie. Bucurati-va, dragi mei, de aceasta noapte si primiti puterea divina a creatorului.

Lasa sticla la gura, luind o gura dintr-un vin rosu ce nu  parea pea scump, apoi pasa sticla celei mai apropiate persoana, repetand si aceasta ritualul, pasandu-se astfel, sticla, de la o persoana la alta. Cand aceasta se termina, fu inlocuita rapid cu o alta si tot asa. Pana ca sa-i vina si lui randul, barbatul gras il prinse de umar si ii sopti la ureche:

—Este prima data nu?, lasandu-i timp cat sa dea din cap aprobator. Vino cu mine, centrul trebuie lasat femeilor.

Abia atunci observa ca barbati se strangeau la marginea cercului, asezandu-se pe jos. Era condus de aceasi teama traita in padure, cand omul gras il condusese in fara cercului de pietre si il invita sa se aseze langa el. Simti stanca rece, cand isi gasi un loc, sigur avea sa raceasca. Chiar atunci o mana din neant ii intinse o sticla de vin ieftin, omul gras ii facu semn cu mana sa bea, primind-o apoi, multumid cu o plecaciune simpla a capului, cand termina de baut. Sangele pictorului se incalzi rapid sub influenta alcolului, relaxandu-si privirea asupra femeilor care formau un al doilea cerc, in picioare, privind spre flacari.

Raspunsuri nu veneau, intrebarile nu se mai puneau. O stare latenta in care mintea linistita alerga de la un subiect la altul, neprotestand. Primea sticla, o ducea la gura, apoi o ofera mai departe. Niciodata nu era aceasi sticla, se goleau, trecand pe la toti, apoi inlocuita cu o alta, aleasa aleatoriu. Acelasi lucru il faceau si femeile, desi se roteau acum, in jurul focului ce pulsa puternic.

va urma...