Iela, o iubire ideala (partea a IV-a)

Aplecati, pe vine, in jurul lui erau prezenti doar omul gras si tanara ce il ghidase pana pe acest colt de munte. Le simtea privirile calme si calculate cu care il tinteau. Desi curiozitatea li se citea pe chip, amanau acele intrebari dintr-un motiv bine intemeiat, in final renuntand la curiozitate si acceptand chemarea unor cunostinte care tocmai plecau, omul gras se ridica greoi, folosinduse de ambele maini, intr-un echiriblu frivol. Ramanad singura, tanara ii prinse in maini obraji umezi, prividu-l drept in ochii, ca un efect calmat.

—Vreau... Trebuie sa pictez!, apoi dupa o pauza de cateva secunde lungi, Nu stiu sa ajung la masina, mormai pictorul evitand privirea fixa a tinerei.

Printr-oo miscare naturala, agila precum o crapioara, tanara se ridica de langa pictor, facand, apoi, trei pasi apoi topaiti. Intoarse  doar privire in spate, inclinand capul astfel incat parul aluneca liber pe langa urmar, mana de pe aceasi parte a corpului peste acelasi umar, miscad de cateva ori degetul aratator in semn de chemare. Privelistea acestor fapte eclipsa pictorul, urmand-o fara a a-si mai impune vreun gand, constiinta acestuia. Vraja unei adevarate iele, asa cum el nu crezuse in vreuna din oricare din zilele acestuia.

Pictorul o urma prin padurea, acum normala, coborand muntele pe carari nestiute, invizibile. Oricat grabea pasul, la aceasi departare de cativa metri, ramanea. Patura linistita de frunze uscane, nu pareau deranjate de pasul ei, crengile goale nu se agatau, nu se frangeau, nu ii blocau calea, cum lui i se intampla atunci cand trecea pe langa acestea, reusind chiar sa-si sfasaie haina de piele in cateva locuri. Desi observa, nu se gande la aceste lucruri, imaginile, inspiratia refaceri tablourilor ii consuma aproape toata concentrarea.

O intrecea brusc, luind-o inainte, de aceasta data, spre locul din uriasa parcare unde isi amintea vag ca parcase masina, stramb, pe trei locuri de parcare, atunci cand au ieist din padure, intrand in micuta padurice amenajata. Ar fi vrut ca macar sa o salute, dar in el, se nastea o obsesie. Vinovatia prindea oarecum viata cand se aseza pe scaunul soferului, inlocuita brusc cu uimirea atunci cand portierea din drepta se deschise, si pe scaun se aseza tanara, respirand sacadat, dupa un efort fizic prea mare. Se privira, niciun cuvant. Masina trezita, pleca de pe loc intr-un derapaj lung, continand asa la fiecare viraj, datorita unui condus agresiv. Automobilul sport era in largul sau.

Pe bordul masini, statea aruncat un telefon. Avea un led verde ce lumina intermitend, anuntand apeluri pierdute, dar era ignorat in continuare. Atunci cand si ecranul prinse viata impreuna cu micul difuzor, o mana fara vedere atinse ecranul inchizand un apel. Al doilea apel insemna o adevarata greseala, aceasi mana il aduna fara pic de delicatete si il arunca pe geamul care inca se deschidea. Pentru o secunda se auzi in mana sunetul tipic caderi unui plastic pe asfalt, apoi, in aceasi secunda, cum telefon a fost strivit de rotile unei masini de pe contrases. Alte priviri, niciun cuvant.

Masina se oprii printr-un derapaj aproape controlat in fata unor porti mari din fier forjat, apartinand stilului gotic, precum si cladirea ce se afisa, semeata, inainte. Deschise portirea, si fara a o mai inchide intra in casa ce era descuiata, nu ca ar fi avut freodata chei de la propia casa. Intra direct in atelierul era la fel cum il lasasera pompieri. Urme de carbon peste tencuiala peretilor, pe alocuri umflata de la furtunurile pompierilor. Bucati de panza si lemn ce nu avusesera timp sa arda imprastiate intr-un covor, mancat, din cenusa. Pe alocuri inegrita, sticla cu gatul spart era inca pe jos, o ridica si o aseza pe acelasi raft al unui dulap aproape intact. Ridica sevalentul de pe jos, privi cele doua portiuni arse complet, nu mai avea cum sta in picioare. Atunci un gand agitat, il facu sa adune bucatile de panza si lemn, improvizand o reparatie de amator ce nu promitea prea mult. Aduna toate uneltele necesare, salvate, de ura sa, datorita dulapului din lemn bine tratat. Creinul atinse panza, astepta cateva clipe apoi alerga pe panza, lasand in urma dare indescifrabile pentru alti ochii, decat ai pictorului.

In acest timp, prin usa intredeschisa, o mana delicata strecura o tava cu cateva sandvisuri si o sticla cu apa. Desi deranjat de interventie, le manca rapid cu mana stranga in timp ce lucra in continuare la tablou. Insa acesta cerea multe ore de munca, apoi urmara si alte tablouri, pictorul nu iesi din incapere. A doua zi gasi langa el un nou serbalet si dulapul plin de toate articolele necesare continuarii munci sale. In fiecare dimineata gasea la usa mancare, suficienta pentru intreaga zi, diversa si in acelasi timp usor de mancat si sticla plina de apa. In primele dimineti, il asteptau si haine de schimb, dar nu-si ingadui aceste efort astfel incat, acestea disparura fara a mai aparea altele. Nu se intreba cine are grija de nevoile sale primare, abia constietiza ca barba ii crestea sau crusta de vopseluri uscate de pe fata, maine si mai ales de pe haine.

O ultima atingere a panzei cu o pensula foarte subtire, o privire de ansablu si un rasuflat usurat, intreaga colectie era finalizata. Se apropie de geamul intredeschis, afara totul era alb, ninsese mult in ultima vreme. Deschise geamul pana la perete, lasand aerul rece cu miros de iarna sa intre in incaperea inbacsita de mirosul usturator de vopseluri si diluant. In fata porti inchise, masina nu mai era unde o lasase, atunci amintindu-si ca cineva avusese grija de el. Incerca sa se ghideze dupa lungimea barbi, asupra timpului scurs, se opri la o marja de doua-trei luni.

Simti nevoia de o baie urgenta si un schimb curat de haine, astfel se indrepta spre dormitor. In casa plutea un miros vag de mancare gatita fara ai putea da un indiciu asupra bucatarului, in definitiv isi concediase toti oameni. Prinse clanda usii de la dormitor in mana, dincolo de ea se auzea un televizor mergand, indignandul ideea ca necunoscut prefera sa stea in dormitorul sau. Deschise usa, pregatit sa tipe. In pat, imbracata in propiile lui haine, tanara din padure rontaia cipsuri, uitandu-se la o emisiune pe imensul ecran. Legaturile se formara repede in mintea inca nu prea lucida a pictorului.

Pictorul cazu in genunchi, lacrimi cugeau iau pe obraji si spuse cel mai sincer cuvant din intreaga sa existeta:

—Multumesc...

Partea finala. 

Multumesc celor care au avut rabdarea de a citi aceste lungi parti. Sper ca va placut, si acum cu ultima parte ati inteles mesajul imbracat intr-un ambalaj atat de bun pe cat am putut. 

Iela, o iubire ideala ( partea a III )

Uita complet de imprejurari, cand primi in mana o sticla patrata, grea. Privi, pierdut eticheta in timp ce o ridica spre gura. Scrisul aurit si emblema minuscula ii parea prea cunoscute. Se oprii. Valuri puternice de firori ii cutremura intregul corp, mana tremurandui pe sticla. Imagini sacadate, cu o astfel de sticla, spargandu-i gadul de perete si raspandind lichidul din inteior peste tablourile din atelier. Transa se epuiza. Din nou confuz, speriat. Din nou nervos si dispretuitor. Respira sacadat, sangele fierbea acum prin obraji rosi, si nu alcoolul era de vina.

Mana tremuranda, care tinea sticla, fu atinsa de o mana moale, care-i indrepta sticla la gura. Il forta chiar sa bea mai mult, simtind lichidul tare cum il arde, impreuna cu aroma puterca si diversificata. Pentru un moment, avu impresia ca raceala sticlei ii taie buzele ca si cum ar fi avut gatul spar. Mintea repeta aceasi secventa, sacadat in 2-3 imagini... cum gatul sticlei se sfarama in perete. Insa, alcoolul isi facea repede efectul pe stomacul gol, intrand usor, in starea anterioara.

Toti cei prezenti subjugati de aceasi stare, sticlele se golisera cu toate. Femeila cantau in cor, intr-un dans antic in jurul focului, devenind doar niste umbre intunecate ce calatoresc prin lumina flacarilor. Inlaturau orice urma de civilizatie infantila, personalitati denaturate, nefeminine, devenind astfel pure, demne de darurile Lui. Veneratia suprema a cretivitati, inspiratiei si sentimentelor umane. Fiind astfel si un catalizator pentru cei inserati in lungul pietrelor ce formau cercul perfect cu cinci stalpi. Magia avea sa inceapa...

Asculta, inconstient, cantecul suveran, privea jocul umbrelor jucause, aproape inconstient. Incepea a intelege treptat intamplarile din ultimile luni, aproape ajugand la unel concluzi cand se vaza, dintr-o data, in fata unei porti uriase din piatra, intr-un neant, unde mai exista doar lumina. Pe rama parpotilor, se gaseau simboluri fara inteles pentru pictor, prezente si pe porti, la capatul fiecarui a unui copac ciudat. Avea radacini puternice, un trunchi gros, si primele ramuri, groase si ramificate, insa, dintr-o data tunchiul continua cu o ramura subtire. Sub acesta, isi descoperi numele.

—Dincolo de aceste porti se gasesc raspunsurile, insa cu un pret.

Tuna o voce in neantul fara ecou, fara forma. Impulsionat de abadonul de curand, accepta schimbul, nestiind la ce angajeaza. In acea secunda, portile se deschisera, putind,atras de o forta fara materie in interiorul acestora.

Ochii ii avea inchisi, respira un aer racoros de vara prafumat de paie uscate. Acestea intepau pielea prin hainele subtiri, fiind o senzatie straina, noua. Intreaga sa existenta se pierdea treptat, devenind o umbra constienta, incapabila de a actiona macar prin gand. Primea coruptibil trariile individului ce medita la propiile visuri, pe patura de paie. Devorat de fericirea ideala, strabatut de firori planurilor realizabile fara obstacole, o minte prea tanara. Aceasta, ridica ploapele, aceasi luna, acelasi cer senin, alte stele, o alta straluceste mai puternic. O mana se prelinge pe fanul arid, prizand o chitara veche. Incepe un cantec lent, maine, prima melodie pe o scena adevarata.

O mana ridicata asupra unei multimi, privire rece stapanitoare aruncata de la un balcon inalt, curcand supermatia convinsa. Un strigat feminin al disperar, intr-o noapte de vara, doar luna raspuzandu-i. Atat de multe imagini, de persoane, de trairi, incat tot ce cunoscuse pana atunci privi dintr-un unghi mult mai patrunzator. In final, se trezi intr-o camera saracacioasa de spital, alaturi pe o masuta multe buchete de flori si fecilitari, stia de ele, insa acel trup stafedit nu mai era capabil de vreo miscare. Ochii se inchideau incet, buzele se arcuiau intr-un zambet timid, sincer. Sentimente puternice de impacare si multumire invaluiau, asa numita, moarte.

Era prezent, iar, in fata portilor din neant, acestea inchizandu-se risipind un zgomot calm de piatra frecata de o alta. Isi recapata constiinta si dreptul de a putea gandi, desi pastra in suflet bune parti din traiile necunoscutilor. Atat de diferite, prea pure, sentimente bune si rele, ura si iubire, nastere si moarte. Nu mai reusise de mult sa simta mai mult de ruina minti sale, acum traia, in ziua aceea a trait, incediind o parte din ura. Ultimi ani scurzandu-se mecanic, in ritualuri de zi cu zi, fara semnificatie.

—Priveste viitorul ce ai izbutit sa-l schimbi!

Vocea se auzi, pe fondul aceluiasi scartait al usilor. Atunci observa ca desenul capacului se modificase, de parca noua arbore isi recapatase vitalitatea si tintea cerul. Cu astfel de ganduri se trezi, precum o fantoma, in galeria ce obisnuia sa arate publicului stilat, creatiile sale. Un afis urias, pe care statea scris cu litere pictate „libertatea”.

In capatul, lungului hol, un tablou de mari dimensiuni pe un fond de albastru placut. Forme diverse, in diferite culori, aruncate, parca, pe carpa picturi. Privita de aproape, pe sub ochelari, de un barbat gras, barbos si imbracat intr-un costum clasic. Vocea sa, pitigaiata, citea tabloul amintind cele mai bizare cuvinte, iar cei prezenti, sustineau spusele prin miscari obosite ale capului. La fiecare oprire, spori de aplauze rasunau in incaperea lunga. In tot, se regasea un singur numitor comun, bogatia. Haine prea scumpe, bijuterii prea mari, gaduri prea reci, viata prea putina.

Abia acum, realiza unde ajunsese. Abia acum vazu lucrurile care ii corupsesera inima fragila. Isi pierdu, treptat, dorinta complexitatii mesajelor trasmise, sentimentele ce il ingenuchiau si reprezentau oricinea inspiratiei, devenind protagonistul unei lumi sarace, unde rezultatul munci sale devenea un produs de schimb material. Adevar ocolit de minte, dar si un cutremur zguduitor in suflet.

Auzea o voce groasa mururand, unde adanc in interiorul sau. Momentul ce nu mai avea sa se intample, nemaiexistand picturile, ii consuma toata conentrarea. O privire in gol, indeajuns incat holul sa se evapore, lasand in urma o imagine difuza, precum geamul picurat alert de o furtuna acida. Vocea devenea mai clara, si el realiza ca pe obraj i se scurge un lichid cald, chiar daca resimte din nou frigul.

—Esti in regula? Trezestete! Asculta-mi vocea si urmeaz-o...  auzea vocea in continuare, tot mai clar.

Era din nou pe munte, majoritatea plecasera, altii imparteau impresi. Focul era stins, frigul muscand din nou din ce nepregatiti, iar lui, ii curgeau siroie de lacrimi. Asa cum nu o mai facuse pana atunci, plagea neintelegand prea bine de ce.

va urma...

Frumusetea ghetii

           Un zid de gheta, tare, atat de rece, ridicat in forma unei catedrale impunatoare, dominand prin forta unor arme ascunse, a caror vointa nu are cum sa nasca din gheata, doar prin gheata. Ceea ce nu exista, oricat as cauta, este o cale de intrare. O inchisoare creata in a proteja si a sigila adevaratul sine. Ce n-as da, pentru al privi, al atinge, al cunoaste.

            Flori de gheata maiestruase, cu radaci adanci in interior, pulseaza zidului mai multa rezistenta. Orb am fost, de nestiinta am avut parte. Si inca am in descoperirea si in recunoasterea acestor gardieni incoruptibili cu nenumarate petale late.

            Astfel, prima floare recunoscuta, al carei frig imi inundase propia minte, trezind amintiri prea vechi pentru a le mai intelege si prea noi pentru a le recunoaste inspirand o senzatie similara cu acel flux rece, ce poarta insemnul lipsei poftei de viata. Cu siguranta, gandesc, acolo, unde nu pot ajunge, exista un foc atat de puternic incat arde insasi carcasa sufletului, ascuns cu un excelent devotament. Trebuia sa fac macar o gaura, astfel, macar vocea mea sa ajunga la tine, adormita in acel infern al exeselor, foc si gheata. Pumnii mei lovira gheta, cioburi fine sareau, iar eu oboseam, de parca ar fi contat. Incet, aflam ca peretle este mai tare, mai gros de cat as fi crezut, mult prea abil ridicat.

            Gaura a devenit incet o oglinda cu doua fete. Ma priveam pe mine si pe tine in acelasi strat zimtat de gheta. Lucruri par a se suprapune, sansa mea de a fi inteles, de a fi salvat. Am urlat, incercad sa-ti interup somnul, mesajul meu sa incolteasca dincolo de zid. N-am apucat, o alta floare cu radaci groase in zid, acopera gaura prizandu-mi mainile. Cad in genunchi, ingrozit. Arma cea mai sadica, neputand sa-i rezist, indiferenta.

            Unii ar plati oricat in a se plimba in jurul acestei catredale, in a avea senzatia de propietate. Acelasi admiratie am si eu, dar nu si ochii sunt la fel. La ce ei renunta, eu vreau cu adoare, adevarata frumusete nu se vede cu ochiul fizic. Chiar de este restransa intr-un colt, va fi cu siguranta eliberata.

            Sterge tu ce este gresit in tot ce am scris, eu n-as putea.